— Păi… da, zise Harry absent, se ridică şi ieşi din cort împreună cu Bagman, care îl conduse mai la o parte, înspre copaci, după care se întoarse spre el cu o expresie părintească pe chip.
— Te simţi bine, Harry? Vrei să-ţi aduc ceva?
— Poftim? zise Harry. Eu… Nu, nimic…
— Ai vreun plan? zise Bagman, coborându-şi vocea. Pentru că ţi-aş da cu plăcere nişte sfaturi, dacă vrei, să ştii. Vreau să zic, continuă Bagman, coborând vocea şi mai mult, tu eşti cel mai dezavantajat, Harry… Dacă te pot ajuta cu ceva…
— Nu, zise Harry, atât de repede, încât îşi dădu seama că păruse nepoliticos, nu… M-am… m-am gândit ce o să fac, mulţumesc…
— Nu trebuie să ştie nimeni, Harry, zise Bagman, făcându-i cu ochiul.
— Nu, e în regulă, zise Harry, întrebându-se de ce tot spunea asta şi dacă fusese vreodată mai în neregulă ca acum. Am un plan…
Se auzi un fluier de undeva.
— Vai, trebuie să mă duc! zise Bagman alarmat şi se îndepărtă grăbit.
Harry se întoarse în cort şi îl văzu pe Cedric ieşind din el, mai verde la faţă ca niciodată. Harry încercă să îi ureze noroc când trecu pe lângă el, dar nu scoase decât un mormăit răguşit.
Harry se întoarse în cort, unde se aflau Fleur şi Krum. Câteva clipe mai târziu auzi uralele mulţimii, ceea ce însemna că Cedric intrase în padoc şi că acum era faţă în faţă cu echivalentul în mărime naturală al modelului extras de el…
Era mult mai rău decât îşi imaginase Harry. Stătea acolo şi asculta mulţimea strigând şi ţipând, în timp ce Diggory făcea ce făcea ca să treacă de Botul Scurt Suedez. Krum încă se mai uita la podea. Fleur începuse să calce pe urmele lui Cedric, păşind neliniştită prin cort. Iar comentariul lui Bagman făcea ca totul să fie mult, mult mai rău… Imagini îngrozitoare i se conturară în minte lui Harry, când auzi: „Oooh, ca prin urechile acului… Ce riscant! Extraordinar, se pare că nu îi e frică de nimic! Inteligentă mişcare… Păcat că n-a mers!”
Şi apoi, după vreo cincisprezece minute, Harry auzi uralele asurzitoare ale mulţimii, ceea ce nu puteau însemna decât un singur lucru: Cedric reuşise să treacă de dragon şi luase oul de aur!
— Foarte bine, într-adevăr! striga Bagman. Şi acum notele juriului!
Însă nimeni nu strigă notele. Harry presupuse că membrii juriului ridicaseră cartonaşe în faţa mulţimii.
— Unul gata, mai sunt trei! strigă Bagman, când se auzi iar fluierul. Domnişoară Delacour, vă rog!
Fleur tremura din cap până-n picioare. Îi deveni mult mai simpatică, iar Harry o privi mult mai prietenos decât până atunci când ieşi cu capul sus, cu mâna încleştată pe baghetă. Rămăsese numai cu Viktor Krum, în colţuri opuse, evitându-şi privirile.
Procedura reîncepu…
— O, nu sunt sigur că a fost o mişcare înţeleaptă! îl auziră pe Bagman strigând. Ah… Gata-gata! Cu grijă acum… Dumnezeule, am crezut că atât i-a fost!
Zece minute mai târziu, Harry auzi mulţimea izbucnind în aplauze pentru a doua oară… Probabil că şi Fleur reuşise. Urmă o pauză, în timp ce erau arătate notele lui Fleur… Alte urale… Şi apoi, pentru a treia oară, fluierul arbitrului.
— Şi acum urmează domnul Viktor Krum! răcni Bagman şi Krum ieşi, lăsându-l singur pe Harry.
Acum devenise foarte conştient de ce se întâmpla cu corpul lui, de cât de repede îi bătea inima şi cum simţea furnicături în degete, de teamă… Şi totuşi, în acelaşi timp i se părea că reuşise să se detaşeze de el însuşi, să vadă pereţii cortului şi să audă strigătele mulţimii, de parcă s-ar fi aflat la mare depărtare…
— Cât curaj! striga Bagman şi Harry auzi cum Bulgărele de Foc Chinezesc scoate un răget asurzitor, îngrozitor, în timp ce mulţimea stătea cu sufletul la gură. Mare curaj… Şi… Da, a luat oul!
Aplauzele pătrunseră aerul rece de iarnă şi răsunară de parcă s-ar fi spart nişte geamuri. Krum terminase… Imediat îi venea rândul şi lui Harry…
Se ridică, simţindu-şi picioarele de parcă i-ar fi fost făcute din vată. Aşteptă. Apoi auzi fluierul. Ieşi din cort, cu neliniştea crescând progresiv în sufletul lui. Trecu de copaci şi intră în padoc printr-o gaură.
Văzu totul din faţa lui de parcă ar fi fost un vis colorat. Sute şi sute de chipuri îl priveau din tribunele care fuseseră aduse prin magie acolo. Dragonul lui, marele Ţintat Maghiar, îl aştepta în capătul celălalt al padocului, păzindu-şi ouăle, cu aripile pe jumătate deschise, cu ochii răi şi galbeni aţintiţi asupra lui — o şopârlă uriaşă, monstruoasă şi neagră, care îşi zbătea coada cu spini, lăsând urme adânci în pământ. Mulţimea devenise foarte agitată, dar Harry nu putea spune dacă era prietenoasă sau nu şi nici nu-i păsa. Sosise momentul să facă ce trebuia… Să se concentreze total, până la uitare, asupra obiectului, asta era unica lui şansă…
Ridică bagheta.
— Accio Fulger! strigă el.
Aşteptă, fiecare părticică din el sperând, rugându-se fierbinte… Dacă nu reuşea… Dacă nu venea „Fulger”… Vedea totul din jurul lui ca printr-o barieră transparentă, ca printr-un fel de abur care făcea cortul şi sutele de chipuri din jur să îi apară uşor deformate…
Şi atunci îl auzi, vâjâind în spatele lui. Se întoarse şi îşi văzu mătura sa marca „Fulger” zburând cu viteză către el, pe la marginea pădurii, intrând apoi în padoc, oprindu-se în aer lângă el şi aşteptându-l să încalece. Mulţimea făcea şi mai mult zgomot… Bagman striga ceva, dar urechile lui Harry nu mai funcţionau normal… Auzul nu mai era important în acel moment…
Îşi aruncă piciorul peste mătură şi ţâşni. O secundă mai târziu, se întâmplă ceva miraculos…
În timp ce zbura în sus şi vântul îi trecea prin păr, chipurile din mulţime nu mai erau decât nişte gămălii colorate dedesubt, iar dragonul nu era mai mare decât un câine, îşi dădu seama că nu lăsase în urmă doar arena întrecerilor, ci şi teama… Era din nou stăpân pe el!
Era doar un alt joc de vâjthaţ, atâta tot… Doar un alt joc de vâjthaţ, iar dragonul acela doar o echipă adversă…
Se uită la cuibul cu ouă şi îl văzu pe cel de aur, strălucind printre celelalte, care erau de culoarea cimentului, aşezate în siguranţă între picioarele dragonului. „OK”, îşi zise Harry în sinea lui, „Să aplic tactici de diversiune… Înainte…”
Coborî fulgerător. Capul Ţintatului Maghiar se rotea după el, îl urmărea. Harry îşi dădu seama ce vroia să facă şi se ridică exact la timp. Un şuvoi de foc fusese aruncat chiar pe locul unde se aflase el, înainte de a se ridica brusc în înalturi… Dar lui Harry nu îi păsa… Era ca şi când s-ar fi ferit de un balon-ghiulea…
— Pe barba lui Merlin, băiatul ăsta ştie să zboare! strigă Bagman, când mulţimea ţipă şi tresări speriată. Domnule Krum, nu-i aşa?
Harry zbură şi mai sus, în cercuri largi. Dragonul nu îl scăpa din priviri, cu capul învârtindu-i-se neîncetat pe gâtul lung. Dacă avea să continue aşa, ameţea, desigur… Dar Harry ştia că nu trebuia să întindă coarda prea tare. Dacă dragonul se apuca să verse iar foc…
Harry coborî brusc şi cu mare viteză, exact când dragonul deschise gura, dar de data aceea nu fu la fel de norocos. Nu-l nimeriră flăcările, în schimb coada dragonului se îndreptă vâjâind către el şi, când viră la stânga, unul dintre spinii săi lungi îi zgârie umărul, sfâşiindu-i roba…