La jumătatea lui ianuarie, toţi se pregătiră să plece la Hogsmeade. Hermione fu foarte surprinsă că Harry avea şi el de gând să se ducă.
— M-am gândit că o să profiţi de avantajul de a nu fi nimeni în camera de zi, zise ea. Ca să vezi ce faci cu oul…
— O, cred… cred că am cam aflat ce e cu el, minţi Harry.
— Serios? zise Hermione, părând impresionată. Bravo! Stomacul i se zvârcoli vinovat, dar Harry îl ignoră. Mai avea cinci săptămâni la dispoziţie ca să descifreze indiciul din ou, adică avea o grămadă de timp… În plus, dacă se ducea la Hogsmeade, l-ar fi putut întâlni pe Hagrid şi l-ar fi convins să se întoarcă la orele lui.
Sâmbătă, Harry, Ron şi Hermione părăsiră castelul şi traversară câmpia rece şi umedă. Când trecură pe lângă corabia celor de la Durmstrang, care era ancorată în largul lacului, îl
văzură pe Viktor Krum ieşind pe punte, doar în costumul de baie. Era foarte slab, dar se pare că era mult mai rezistent decât părea, pentru că se urcă pe marginea corăbiei, îşi întinse braţele şi plonjă chiar în mijlocul lacului.
— E nebun! zise Harry, uitându-se la capul negru al lui Krum, când acesta ieşi la suprafaţă. Cred că e rece ca gheaţa, doar suntem în ianuarie!
— De unde vine el, e mult mai rece, zise Hermione. Presupun că apa i se pare călduţă.
— Da, dar mai e şi calmarul uriaş din lac, zise Ron.
Nu părea îngrijorat, ci mai degrabă spera să i se întâmple ceva lui Krum. Hermione observă şi ea tonul vocii lui Ron şi se încruntă.
— E foarte drăguţ, să ştii, zise ea. Nu e deloc cum crezi, chiar dacă vine de la Durmstrang. Mi-a spus că îi place mult mai mult aici, la noi!
Ron nu zise nimic. Nu mai pomeniră nimic despre Viktor Krum, însă Harry găsise sub patul lui Ron un braţ al statuetei lui Krum în miniatură, chiar a doua zi de Crăciun.
Harry era cu ochii-n patru, căutându-l pe Hagrid de-a lungul străzii principale. Le sugeră să meargă la „Trei Mături”, numai după ce se asigură că Hagrid nu era în nici unul dintre magazine.
Cârciuma era la fel de plină ca de obicei, dar, aruncând repede o privire în jur, Harry îşi dădu seama că Hagrid nu era acolo. Cu inima grea, se duse la bar, împreună cu Ron şi cu Hermione, şi comandară trei Berizero de la doamna Rosmerta. Posomorât, îşi zise că poate ar fi fost mai bine dacă ar fi rămas la şcoală şi ar fi ascultat vaietele oului.
— Omul ăla nu se mai duce la serviciu? şopti Hermione deodată. Uitaţi-vă şi voi!
Arătă către oglinda din spatele barului şi Harry văzu reflectat în ea chipul lui Ludo Bagman, care stătea într-un colţ întunecat, în compania unor goblini. Bagman vorbea foarte repede şi foarte încet cu aceştia. Toţi goblinii stăteau cu braţele încrucişate şi păreau extrem de periculoşi.
Era într-adevăr ciudat, îşi zise Harry, că Bagman era aici, la „Trei Mături”, într-un week-end când nu avea loc nici o probă a turnirului şi prin urmare n-avea nici o notare de făcut. Îl privi pe Bagman în oglindă. Părea iar tensionat, la fel ca în noaptea din pădure, înainte să apară Semnul Întunecat. Dar chiar atunci Bagman aruncă o privire către bar, dădu cu ochii de Harry şi se ridică de la masă.
— Imediat, vin imediat! îl auzi Harry spunându-le goblinilor. Bagman traversă grăbit cârciuma, îndreptându-se către Harry, cu zâmbetul său de băieţel, care îi apăruse iar pe chip.
— Harry! zise el. Ce mai faci? Chiar speram să dau de tine aici! E totul în regulă?
— Da, mulţumesc, răspunse Harry.
— Pot să vorbesc ceva între patru ochi cu tine, Harry? zise Bagman, cu acelaşi entuziasm. Puteţi să ne lăsaţi puţin singuri?
— Păi… da, zise Ron.
Ron şi Hermione se duseră să găsească o masă.
Bagman îl conduse pe Harry către capătul barului, cât mai departe de doamna Rosmerta.
— Ei bine, nu am vrut decât să te felicit pentru înfruntarea splendidă a Ţintatului Maghiar, Harry, zise Bagman. Superbă, într-adevăr!
— Mersi, zise Harry, dar ştia că Bagman mai vroia să îi spună ceva, pentru că ar fi putut să-l felicite şi de faţă cu Ron şi Hermione.
Dar Bagman nu părea să se grăbească să spună ce avea pe suflet. Harry îl văzu aruncând o privire în oglinda din spatele barului, către goblinii care îi urmăreau în tăcere şi pe el, şi pe Harry, cu ochii lor întunecaţi şi oblici.
— Sunt un coşmar, îi zise Bagman lui Harry în şoaptă, observând că şi Harry se uita la goblini. Nu vorbesc engleză prea bine… E ca şi cu bulgarii la Cupa Mondială de Vâjthaţ… Dar cel puţin ei foloseau un limbaj prin semne, pe care îl recunoaşte orice altă fiinţă umană. Ăştia bolborosesc într-una… Nu ştiu decât un singur cuvânt în limba lor: „Bladvak”, care înseamnă „Iau toporul!” Nu-mi place să-l folosesc, ca nu cumva să creadă că îi ameninţ.
Şi Bagman râse în hohote.
— Ce vor? întrebă Harry, observând cum goblinii nu îl scăpau din ochi pe Bagman.
— Păi… ce să vrea, zise Bagman, părând dintr-o dată neliniştit. Îl… Hm… caută pe Barty Crouch.
— De ce îl caută aici? zise Harry. Doar e la Minister, la Londra, nu?
— Păi… de fapt, habar n-am unde e, zise Bagman. Nu a mai venit… ăăă… la serviciu. Lipseşte de câteva zile… Tânărul Percy, asistentul lui, spune că e bolnav. Se pare că-i trimite instrucţiuni prin bufniţe. Dar te rog să nu mai spui nimănui, da, Harry? Pentru că Rita Skeeter stă tot timpul la pândă şi pun pariu că nu i-ar displăcea să transforme boala lui Barty în ceva sinistru. Poate chiar să spună că a dispărut… Ca Bertha Jorkins!
— Mai ştiţi ceva de Bertha Jorkins? întrebă Harry.
— Nu, zise Bagman, părând iar încordat. Oamenii mei o caută, desigur… („Era şi cazul”, îşi zise Harry) dar se întâmplă ceva ciudat… E clar că a ajuns în Albania, pentru că s-a întâlnit cu vărul ei de-al doilea. Şi a plecat apoi de la casa vărului ei în sud, să o vadă pe mătuşa ei… Dar se pare că a dispărut fără urmă, în drum spre ea. Zău dacă ştiu unde ar fi putut să se ducă… Nu pare genul de persoană care să lase totul şi să fugă în lume… Dar ce facem aici, vorbim despre goblini şi Bertha Jorkins? Vreau să te întreb, îşi coborî el vocea, cum te descurci cu oul de aur?
— Păi… bine, minţi Harry.
Bagman păru să îşi fi dat seama că nu spunea adevărul.
— Ascultă, Harry, zise el (tot în şoaptă), mă simt foarte prost… că ai fost implicat cu forţa în turnir… Nu te-ai oferit tu… Şi dacă (vorbea atât de încet, încât Harry fu nevoit să se apropie ca să audă)… dacă te pot ajuta cu ceva… Un indiciu spre calea cea bună… cât de mic… Am început să te simpatizez şi mai mult, mi-a plăcut cum ai trecut de dragonul acela!… Te rog, nu trebuie decât să-mi spui…
Harry se uită la chipul rotund şi rumen, cu ochi albaştri, ca de copil, al domnului Bagman.
— Ar trebui să descoperim singuri indiciul, nu-i aşa? zise Harry, având grijă să nu sune de parcă l-ar fi acuzat pe Şeful Departamentului Jocurilor şi Sporturilor Magice că încalcă regulile.
— Păi… da, da, sigur, zise Bagman repede, dar — haide, Harry, să nu ne ascundem după deget — vrem cu toţii o victorie pentru Hogwarts, nu?
— I-aţi oferit ajutorul şi lui Cedric? întrebă Harry.
Chipul neted al lui Bagman se încruntă puţin.
— Nu, zise el. Eu… Ei bine, după cum ţi-am spus, pe tine te simpatizez foarte mult… M-am gândit să-ţi ofer o mână de ajutor…
— Mulţumesc, zise Harry, dar cred că mai am puţin şi descopăr ce ascunde oul… În câteva zile cred că o să-mi dau seama…