De îndată ce intră pe aleea casei sale, văzu ceva care nu avu darul să-l liniştească: motanul de dimineaţă! Acum, stătea aşezat pe gardul grădinii sale. Putea să jure că era acelaşi, după semnele din jurul ochilor.
— Zât! şuieră domnul Dursley supărat.
Motanul nici nu se clinti din loc şi îi aruncă o privire rece. Era acesta, oare, comportamentul normal al unei pisici? Domnul Dursley încercă să nu dea importanţă incidentului şi intră în casă. Nici acum nu credea că e cazul să-şi îngrijoreze nevasta, aşa că n-avea de gând să amintească nimic din ce i se întâmplase.
Doamna Dursley avusese o zi plăcută, cât se poate de obişnuită. La masă, îi povesti soţului ei despre problemele pe care le avea vecina cu fiica ei şi cum Dudley învăţase un nou cuvânt: „Nu!” Domnul Dursley încerca să se poarte cât mai normal. După ce îl duse pe Dudley la culcare, coborî în sufragerie pentru a asculta ultimul buletin de ştiri al zilei:
„Şi în final, o ştire stranie: au fost observate peste tot în oraş bufniţe cu un comportament cât se poate de ciudat! Deşi bufniţele vânează noaptea, iar peste zi sunt văzute extrem de rar, de la răsăritul soarelui şi până acum, au fost văzute sute de bufniţe, zburând în toate direcţiile! Oamenii de ştiinţă nu au găsit încă o explicaţie pentru această schimbare de comportament!”
Comentatorul făcu o pauză, apoi reluă:
„Mare mister! Şi acum, Jim McGuffin, cu ştirile despre vreme! Ei, Jim, or să mai fie averse de… bufniţe în noaptea asta?”
„Ei bine, Ted”, începu meteorologul de serviciu, „nu pot să prevăd aşa ceva, dar nu numai bufniţele s-au purtat ciudat azi! Oameni din Kent, Yorkshire şi Dundee m-au informat că, în loc de ploile pe care le-am promis aseară, a plouat cu… stele căzătoare! Poate că unii au serbat mai devreme Noaptea Artificiilor! Mai e, oameni buni! Săptămâna viitoare! Oricum, vă promit o vreme umedă pentru la noapte!”
Domnul Dursley rămase nemişcat în fotoliul său. Stele căzătoare peste Marea Britanie? Bufniţe ziua? Oameni misterioşi cu pelerine extravagante? Şi acel zvon despre familia Potter…
Doamna Dursley apăru cu două ceşti cu ceai. Nu, nu, nu era bine deloc! Trebuia să-i spună şi ei! Tuşi nervos şi începu:
— Eh, Petunia, dragă, ai mai auzit ceva despre sora ta… Recent?
Aşa cum se aşteptase, doamna Dursley tresări nervoasă şi iritată. Doar stabiliseră că, formal, ea nu avea nici o soră!
— Nu! zise ea tăios. De ce?
— Au fost nişte ştiri tare ciudate, murmură domnul Dursley. Stele căzătoare, bufniţe… oameni ciudaţi prin oraş…
— Şi? izbucni doamna Dursley.
— Păi… m-am gândit că, poate, ar avea vreo legătură cu… ştii tu… cu cei de teapa ei!
Doamna Dursley sorbi ceaiul cu buzele strânse. Domnul Dursley se întrebă dacă să îndrăznească să-i spună că auzise ceva şi despre numele Potter… Nu, mai bine nu!… Şi aminti în treacăt:
— Băiatul lor, ăăă… e cam de vârsta lui Dudley, nu?
— Aşa cred! răspunse doamna Dursley, înţepată.
— Şi cum îl chema? Harold, cumva?
— Harry! Un nume urât, cât se poate de obişnuit, după gustul meu!
— Da, dragă, fu de acord domnul Dursley şi inima i se strânse dureros.
Nu mai scoase un cuvânt despre acel subiect până se duseră la culcare. În timp ce doamna Dursley era la baie, el se strecură la fereastră şi trase cu ochiul afară, în grădină. Motanul era tot acolo şi privea fix de-a lungul aleii, ca şi cum ar fi aşteptat ceva sau pe cineva.
Oare îşi imagina toate lucrurile astea? Şi ce amestec avea familia Potter? Dacă avea vreun amestec… dacă se dovedea că erau rude cu nişte… Oh, ce gând înfiorător!
Se culcară. Doamna Dursley adormi imediat, dar el răsuci totul în minte, iar şi iar. Singurul gând liniştitor înainte de a adormi a fost că, în cazul în care familia Potter avea vreun amestec, nu vedea de ce ar dori să ia legătura cu el şi cu doamna Dursley. Ştiau, doar, foarte bine că el şi Petunia nu vroiau să ştie de ei… Căscă şi se întoarse pe partea cealaltă. Nu, nu putea să-i afecteze în nici un fel…
Dar se înşela amarnic…
Poate că domnul Dursley se cufundase într-un somn adânc, dar motanul de pe gard nu dădea nici un semn de oboseală. Stătea tot atât de nemişcat ca o statuie, cu ochii aţintiţi spre capătul cel mai îndepărtat al aleii. Nici măcar nu clipi când se auzi uşa unei maşini trântindu-se sau când pe deasupra capului său zburară două bufniţe. De-abia pe la miezul nopţii, motanul dădu semne de viaţă.
La capătul aleii supravegheate de motan îşi făcu apariţia un bărbat. Apăruse atât de neaşteptat, ca şi cum ar fi ieşit din pământ. Coada motanului se mişcă, iar ochii i se îngustară.
Nimeni nu mai văzuse un individ aşa ciudat prin acele locuri. Era înalt, subţire şi foarte bătrân, dacă era să te iei după albul părului şi al bărbii, care îi atârnau până la mijloc. Avea o robă lungă şi o pelerină purpurie, care mătura pământul, iar în picioare avea cizme cu catarame şi tocuri înalte. Ochii, de un albastru luminos, îi sclipeau sub ochelari, iar nasul era lung şi părea să fi fost spart de cel puţin două ori! Numele omului era Albus Dumbledore.
Albus Dumbledore nu părea să-şi fi dat seama deloc că ajunsese într-un loc unde persoana lui, de la nume la cizme, era nedorită. Umbla prin buzunarele pelerinei, căutând ceva. Brusc, îşi dădu seama că este urmărit şi îşi îndreptă privirile spre motanul de la celălalt capăt al aleii. Dintr-un motiv anume, imaginea motanului păru să-l amuze, fiindcă începu să chicotească, şi murmură:
— Trebuia să-mi închipui!
Găsi, în sfârşit, ce căuta. Părea să fie o brichetă argintie. O deschise, o ridică în aer şi o aprinse. Cel mai apropiat bec de pe stradă se stinse cu un mic zgomot. Mai aprinse o dată bricheta şi se stinse următorul bec şi tot aşa, până când aleea se cufundă în beznă, singurele două luminiţe fiind ochii motanului, care nu-şi dezlipea privirea de la noul venit. Dacă cineva ar fi privit pe după perdele, fie şi doamna Dursley, cu privirea ei scrutătoare, nu ar fi desluşit nimic din ce se petrecea atunci pe alee. Albus Dumbledore puse bricheta la loc, în buzunar, şi îşi continuă drumul până la casa de la numărul 4. Se opri la gard, lângă motan. Nu îl privi, dar îi vorbi:
— Straniu să vă văd aici, doamnă profesoară McGonagall.
Înălţă capul şi îi zâmbi motanului, dar acesta se făcuse nevăzut. În locul lui, stătea o femeie cu înfăţişare severă şi cu nişte ochelari pătraţi, întocmai ca semnele din jurul ochilor motanului. Şi ea purta o pelerină, dar de culoarea smaraldului. Era vizibil tulburată.
— De unde ai ştiut că sunt eu? întrebă ea.
— Oh… n-am mai văzut o mâţă atât de ţeapănă!
— Şi tu ai fi ţeapăn, dacă ai fi stat toată ziua nemişcat pe un gard! zise profesoara McGonagall.
— Toată ziua? În loc să sărbătoreşti? Am văzut zeci de oameni veseli sărbătorind evenimentul, pe tot drumul până aici!
Profesoara McGonagall pufni supărată:
— Hm! Sărbătorind! Nu crezi că ar fi trebuit să fie mai prudenţi? Chiar şi Încuiaţii şi-au dat seama că se întâmplă ceva! Au spus la ştirile de seară!
Îşi dădu capul pe spate, arătând spre ferestrele întunecate ale sufrageriei familiei Dursley.
— Am auzit cu urechile mele! Mulţime de bufniţe… stele căzătoare… Ei bine, nu-s chiar aşa tâmpiţi, şi-au dat seama. Auzi, stele căzătoare! În Kent! Probabil că e opera lui Dedalus Diggle, numai el e atât de lipsit de cel mai elementar bun simţ!