Ochii ei zăboviră o clipă asupra pelerinei lui Neville, care nu era prinsă cum trebuie, şi asupra petei de pe nasul lui Ron. Harry îşi netezi nervos părul.
— Mă întorc imediat. Aşteptaţi în linişte, vă rog!
Profesoara McGonagall părăsi încăperea, iar Harry îşi înghiţi nodul din gât.
— Şi cum ne sortează? îl întrebă Harry pe Ron.
— Probabil că au vreun fel de test, îşi dădu cu părerea Ron. Fred spune că doare rău, dar cred că îşi bătea joc de mine.
Inima lui Harry se strânse cu durere. Test? Şi în faţa întregii şcoli? Dar el nu ştia nici un fel de vrăji! Ce-o să facă? Nu se aşteptase la aşa ceva. Privi în jur, îngrijorat, şi văzu că toţi erau îngroziţi. Nimeni nu îndrăznea să scoată un cuvânt, în afară de Hermione care vorbea mult şi repede, zicând că ea ştie toate vrăjile din cartea pentru anul întâi şi întrebându-se de care o să aibă nevoie. Harry încercă să nu mai fie atent la ea. Nu fusese niciodată mai îngrijorat, nici chiar atunci când se întorsese de la şcoală cu un bilet către Unchiul Vernon, în care se spunea cum reuşise el, nimeni nu ştia cum, să schimbe culoarea perucii profesorului şi să o facă bleu. Nu-şi mai putea dezlipi ochii de la uşă. Din clipă în clipă, urma să intre profesoara McGonagall şi avea să înceapă calvarul lui.
Se întâmplă ceva care îl făcu să sară de trei metri în aer. Din spatele lui se auziră nişte ţipete îngrozite.
— Ce se…
Dar nu mai apucă să întrebe nimic, ci scoase un sunet îngrozit. La fel făcură şi alţi câţiva din preajma lui. Apăruseră cam douăzeci de fantome, care se înşiruiseră la peretele din spate. Sidefii şi uşor transparente, începură să traverseze camera, abia aruncându-le vreo privire celor din anul întâi. Păreau să se contrazică în legătură cu ceva.
— Uită şi iartă, cum se spune. Trebuie să-i dăm o a doua şansă!
— Dragul meu, Pustnic, oare nu i-am dat lui Peeves o mulţime de alte şanse? Ştii ce prost renume avem din cauza lui şi nici măcar nu e strigoi get-beget, doar ştii! Hei, dar ce faceţi voi aici? zise una dintre fantome, observându-i într-un târziu pe cei din anul întâi.
Avea un guler înalt, plisat, şi pantaloni strânşi pe picior. Nimeni nu răspunse.
— Boboci, zâmbi dolofanul Pustnic. Aşteptaţi să vă sorteze?
Câţiva aprobară din cap.
— Sper să-i întâlnesc pe câţiva dintre voi la Astropufi, acolo am studiat eu.
— Hai, plecaţi odată, ceremonia de sortare e gata să înceapă! le repezi profesoara McGonagall şi fantomele se îndreptară spre un loc mai retras.
— Iar voi, aşezaţi-vă unul după altul şi urmaţi-mă! le spuse ea bobocilor.
Simţindu-şi picioarele ca şi cum ar fi devenit de plumb, Harry se aşeză în rând, nimerind între un băiat blond şi Ron. Ieşiră din cameră, trecură iar prin holul de la intrare şi de aici, prin nişte uşi duble, ajunseră în Marea Sală.
Harry nu şi-ar fi putut imagina niciodată un loc mai splendid! Sala era luminată de mii şi mii de lumânări care pluteau în aer, deasupra celor patru mese lungi, la care şedeau toţi ceilalţi studenţi de la Hogwarts. Pe masă se aflau farfurii şi pahare de aur, sclipitoare. La un capăt al sălii se afla o altă masă, mult mai lungă, la care stăteau profesorii.
Şirul se opri. McGonagall îi condusese în aşa fel, încât acum stăteau în faţa studenţilor din anii mai mari, iar în spate, se aflau profesorii. Zeci de chipuri îi priveau, părând felinare tremurătoare, în lumina lumânărilor. Împrăştiate ici şi colo, printre studenţi, fantomele sclipeau ca argintul. Ca să nu mai vadă privirile acelea aţintite asupra lui, Harry îşi ridică ochii spre un tavan, îmbrăcat în catifea neagră, cu puzderie de stele brodate. O auzi pe Hermione, şoptind lângă eclass="underline"
— Nu e bine să arate ca cerul de afară, e de rău augur, aşa am citit în „Hogwarts. Scurtă istorie”.
Îţi venea foarte greu să crezi că exista un tavan şi că acea sală nu se deschidea direct spre văzduh.
Harry îşi lăsă iar privirile în jos, în momentul în care profesoara McGonagall puse un taburet în faţa şirului, iar pe el, un joben de magician. Jobenul era tocit şi peticit, foarte murdar. Mătuşa Petunia nu l-ar fi acceptat în casă.
Poate că trebuie să încerce să scoată un iepuraş din el, se gândi Harry, îngrozit. Văzând că toţi îşi fixaseră privirile pe joben, se uită şi el ţintă acolo.
Câteva secunde, se lăsă o tăcere de moarte. Apoi, jobenul se mişcă. I se desprinse o panglică de la margine, ca şi cum ar fi fost o gură deschisă, şi jobenul începu să cânte:
Toată lumea izbucni în aplauze, de îndată ce jobenul încetă să cânte. Se înclină către cei de la mese şi rămase iar nemişcat şi tăcut.
— Deci, asta era! Trebuie să încercăm jobenul, îi şopti Ron lui Harry. Îl omor pe Fred, spunea ceva despre o înfruntare cu un strigoi.
Harry zâmbi, oarecum mai liniştit, dar tare ar fi vrut să nu fie nevoit să încerce jobenul în faţa atâtor ochi! Se părea că jobenul ştia o mulţime de lucruri şi Harry nu se simţea în acel moment nici brav, nici deştept, nici isteţ, nici şiret. Ce bine ar fi fost dacă jobenul amintea şi despre o casă a celor nu prea siguri pe ei, aia i s-ar fi potrivit, cu siguranţă.
Profesoara McGonagall înaintă, cu un sul de pergament în mână.
— Când vă strig numele, probaţi jobenul, stând pe taburet, pentru a fi sortaţi în casele voastre. Abbot, Hannah! strigă ea.