O fetiţă, rozalie la faţă, cu nişte codiţe blonde, ieşi din rând, îşi puse jobenul pe cap şi se aşeză pe taburet. Acesta îi căzu peste ochi. După o mică pauză…
— Astropufi! strigă jobenul.
La masa din dreapta izbucniră urale şi aplauze, iar Hannah se duse să se aşeze lângă colegii ei, Astropufii. Harry observă că Pustnicul, fantoma durdulie, se îndreptă vesel spre fetiţă.
— Bones, Susan! anunţă iar profesoara McGonagall.
— La Astropufi! zise jobenul, iar Susan se aşeză lângă Hannah.
— Boot, Terry!
— Ochi-de-Şoim!
Fu rândul mesei a doua din stânga să bată din palme. Mai mulţi se ridicară să dea mâna cu Terry.
Brocklehurst, Mandy merse tot la masa celor de la Ochi-de-Şoim, dar Brown, Lavander fu prima de la Cercetaşi, iar masa acestora izbucni în urale. Harry îi putu vedea pe cei doi gemeni, fraţii lui Ron, mustăcind.
Bulstrode, Milicent merse la Viperini. Poate că fusese influenţat de tot ce auzise, dar toţi de la masa Viperinilor i se părură foarte nesuferiţi lui Harry.
Începea să se simtă chiar rău. Îi era greaţă şi îşi aminti o întâmplare de la şcoala unde fusese cu Dudley. La ora de sport, se făceau echipele şi, ca de obicei, rămăsese la urmă, nu fiindcă n-ar fi fost bun, dar nimeni nu se încumeta să-l aleagă pe el, de frica lui Dudley.
— Finch-Fletchley, Justin!
— Astropufi!
Harry observă că uneori jobenul nu stătea nici un pic pe gânduri, alteori îi trebuia ceva timp să se hotărască. În cazul lui Finnigan, Seamus, băiatul de lângă Harry, cu părul de culoarea nisipului, jobenul trebui să se gândească aproape un minut, până să-l trimită la Cercetaşi.
— Granger, Hermione!
Hermione aproape alergă spre taburet, se aşeză şi-şi trase jobenul pe cap.
— Cercetaşi! strigă jobenul.
Ron mormăi pe înfundate.
Un gând groaznic îi trecu lui Harry prin minte, ca toate gândurile care te bântuie când eşti nervos. Dacă jobenul nu-l repartizează nicăieri? Dacă o să stea acolo, cu jobenul pe ochi, clipe întregi, până ce profesoara McGonagall o să vină şi o să i-l smulgă de pe cap, admiţând că a fost o greşeală regretabilă şi o să-l trimită înapoi, la familia Dursley?
Când fu strigat, Neville Poponeaţă, băiatul care îşi tot pierdea broasca, se împiedică şi căzu, în drum spre taburet. Jobenul se gândi multă vreme, în legătură cu Neville. Când jobenul strigă: „Cercetaşi!”, de bucurie, Neville alergă la loc cu jobenul pe cap. Trebui să fugă înapoi, în hohotele de râs ale celor prezenţi, şi să-l înmâneze următorului, MacDougal, Morag. Veni şi rândul lui Draco Reacredinţă, care se îndreptă ţanţoş spre joben. De-abia îl puse pe cap, că dorinţa i se şi împlini: jobenul strigă îndată: Viperini!
Draco se îndreptă spre prietenii lui, Crabbe şi Goyle, zâmbind foarte mulţumit de el.
Nu mai rămăseseră mulţi. Moon… Nott… Parkinson… două fete gemene, Patil… şi Patil… Perks… şi apoi…
— Potter, Harry!
De-abia făcu un pas înainte, că sala se animă dintr-o dată.
— Potter? A zis Potter?
— Acel Harry Potter?
Ultimul lucru pe care îl văzu Harry, înainte să-i cadă jobenul pe ochi, fu Marea Sală, unde toţi se străduiau să-l vadă cât mai bine. În clipa următoare, se află în bezna deplină de sub joben. Aşteptă liniştit.
— Hm, zise o voce, şoptit în urechea lui. Dificil, foarte dificil… Curaj berechet, minte destulă, talent din plin şi… Oh, da, o dorinţă arzătoare să arăţi ce poţi! Interesant… Unde să te trimit?
Harry se prinse cu mâinile de taburet şi se rugă: „Doamne, nu la Viperini! Nu la Viperini!”
— Nu la Viperini, da? zise vocea. Eşti sigur? Ai toate calităţile, iar această casă te-ar putea ajuta să devii şi mai celebru! Nu? Ei bine, dacă eşti sigur, treci la… Cercetaşi!
Jobenul strigase ultimul cuvânt, pe care îl auzi toată sala! Uşurat, dar încă tremurând, se îndreptă spre masa Cercetaşilor. Fericit că nu picase la Viperini, Harry nici nu-şi dădu seama că era aclamat cu mult mai mult entuziasm faţă de toţi cei dinainte. Percy, Perfectul, se ridică şi-i strâse mâna cu putere, în timp ce gemenii Weasley strigau:
— Harry Potter e la noi! Harry Potter e la noi! Sâc! Sâc!
Harry stătea vizavi de fantoma cu guler înalt şi plisat. Fantoma îl bătu încurajator pe braţ şi Harry avu ciudata senzaţie că se cufundase într-o găleată cu apă îngheţată.
Putea acum să vadă ce mai era prin Marea Sală. La un capăt al mesei profesorilor, stătea Hagrid, care îl felicită din priviri. Harry îi răspunse la fel. La mijlocul mesei, într-un jilţ de aur, se afla Albus Dumbledore. Harry îl recunoscu imediat, doar îl văzuse pe pozele din ciocolăţile în formă de broscuţă! Părul argintiu al lui Albus Dumbledore era singurul lucru din sală, care strălucea la fel de puternic ca fantomele. Harry îl observă şi pe profesorul Quirrell, tânărul nervos pe care îl întâlnise la „Ceaunul crăpat”. Arăta tare straniu cu turbanul lui mov.
Mai rămăseseră numai trei care trebuiau sortaţi. Turpin, Lisa, care merse la Ochi-de-Şoim, după care veni rândul lui Ron. Nu mai era palid la faţă, ci se înverzise de-a binelea, de emoţie. Harry îi ţinu pumnii pe sub masă şi răsuflă uşurat, când jobenul strigă: Cercetaşi!
Harry aplaudă tare, alături de ceilalţi de la masa lor, în timp ce Ron se prăbuşea, sfârşit, pe scaunul de lângă el.
— Bravo, Ron! îi strigă Percy, în timp ce ultimul student, Zabini, Blaise, era trecut la Viperini!
Profesoara McGonagall strânse sulul la loc şi luă jobenul.
Harry se uită la farfuria lui, de aur, dar goală! Abia acum îşi dădu seama cât îi era de foame. Parcă nici nu mâncase atâtea dulciuri în tren!
Albus Dumbledore se ridică în picioare. Deschisese larg braţele şi zâmbea fericit la studenţi, ca şi cum nimic nu-l mulţumea mai mult, decât să-i ştie pe toţi adunaţi acolo.
— Bine aţi venit la Hogwarts, şcoala de magi şi vrăjitori! Înainte de a începe banchetul, vreau să vă spun câteva cuvinte. Iată-le: Papă-lapte! Smiorcăiţi! Ciudaţi! Vicleni! Mulţumesc!
Se aşeză iar, în timp ce toată lumea aclama şi aplauda. Harry nu ştia dacă trebuie să râdă sau nu.
— E… puţin… nebun? îl întrebă Harry pe Percy.
— Nebun? Este un geniu! Cel mai iscusit vrăjitor din lume! Da, poate e un pic nebun! Vrei cartofi, Harry?
Harry căscă gura, surprins. Masa se umpluse cu tot felul de mâncăruri. Nu mai văzuse niciodată adunate pe o masă atâtea bunătăţi şi ar fi vrut să guste din toate: fripturi, de vacă, de pui, de porc şi de miel, cârnăciori, costiţă, cartofi, fierţi, copţi şi prăjiţi, budincă de orez, mazăre, morcovi, sos de friptură, ketchup şi, din cine ştie ce motiv straniu, frunze de mentă.
Nu putea spune că unchii lui l-au înfometat, dar nici nu-i dădeau voie să mănânce cât ar fi vrut şi ar fi putut el. Dudley lua întotdeauna bucăţica pe care o dorea Harry, chiar dacă i se făcea rău după aceea. Harry îşi umplu farfuria cu câte puţin din toate, în afară de frunzele de mentă, şi începu să mănânce. Totul era delicios!
— Pare formidabil, zise fantoma cu guler plisat, privind cu jind la cotletul pe care îl mânca Harry.
— Nu… poţi?