— Strigoiule! Peeves, arată-te imediat! zise el, ridicând vocea.
Se auzi un pârţâit, ca şi cum cineva ar fi dat drumul la aerul dintr-un balon.
— Vrei să-l chem pe Baronul Sângeros? îl ameninţă Percy.
Se auzi un mic pocnet şi îşi făcu apariţia un omuleţ cu ochi negri, plini de răutate, şi cu gura larg deschisă, cu picioarele plutindu-i în aer şi sprijinindu-se în bastoane.
— Oho-hooo! şuieră el cu un hohot strident. Boboci! Ce distracţie mă aşteaptă!
Se repezi deodată la ei, speriindu-i pe toţi.
— Te rog să pleci, Peeves, sau te spun Baronului! Nu glumesc! zise Percy.
Peeves scoase o limbă de un cot şi dispăru, nu înainte de a-i da câteva bastoane în cap lui Neville. Îl auziră cum pleacă, zăngănindu-şi groaznic lanţurile.
— Feriţi-vă de Peeves, numai Baronul Sângeros îl mai poate controla, îi avertiză Percy. Nu ascultă nici de noi, Perfecţii! Am ajuns!
La capătul coridorului atârna un tablou al unei femei foarte grase, în rochie roz.
— Parola? întrebă femeia din portret.
— Rât de porc! zise Percy.
Tabloul se dădu la o parte, descoperind o gaură în perete. Se strecurară prin ea şi se treziră în camera de zi a Cercetaşilor, o cameră drăguţă, rotundă şi cu fotolii foarte confortabile.
Percy le conduse pe fete în dormitorul lor, iar pe băieţi, în alt dormitor. La capătul unor scări în spirală — se aflau, fără nici o discuţie, în unul dintre turnuri — găsiră şi paturile, fiecare cu câte o perdea de catifea vişinie. Mult prea obosiţi ca să mai spună ceva, îşi puseră pijamalele şi se trântiră în paturi.
— O mâncare excelentă, nu? zise Ron. La o parte! Ah, Pungaşul îmi roade cearşaful!
Harry vru să-l întrebe pe Ron dacă el mâncase vreo tartă cu fructe, dar nu mai apucă, fiindcă adormi pe loc.
Probabil că mâncase prea mult, fiindcă Harry avu un vis tare straniu. Se făcea că poartă turbanul Profesorului Quirrell, iar turbanul vorbea cu el, spunându-i că trebuie să se transfere degrabă la Viperini, pentru că acela era destinul lui. Harry îi spuse că nici măcar n-avea de gând să încerce aşa ceva. Atunci, turbanul se făcu din ce în ce mai greu, iar când încercă să şi-l scoată de pe cap văzu că era bine fixat. Apăru şi Draco, prăpădindu-se de râs pe seama lui Harry, apoi Draco se preschimbă brusc în profesorul Plesneală, care râdea răutăcios şi tot mai tare. De undeva, fulgeră o lumină verzuie, moment în care Harry se trezi, lac de sudoare şi cu o durere cumplită la frunte.
Se răsuci pe partea cealaltă şi adormi la loc, iar a doua zi dimineaţa, când se trezi, nu-şi mai aminti nimic de visul de peste noapte.
Capitolul VIII
MAESTRUL POŢIUNILOR MAGICE
— Uite!
— Unde?
— Acolo, lângă băiatul cu părul roşu!
— Are ochelari?
— Îi vezi faţa?
— Îi vezi şi cicatricea?
Şoaptele acestea îl urmăriră pe Harry, toată ziua următoare, de îndată ce părăsi dormitorul. Zeci şi zeci de capete se înghesuiau la uşile claselor, ca să-l vadă pe Harry. Tare ar fi vrut să nu i se întâmple aşa ceva, mai ales că era concentrat să găsească drumul spre clasa lui.
Existau o sută patruzeci şi două de scări la Hogwarts, unele, largi şi drepte, altele, înguste şi întortocheate, unele, care duceau în cu totul altă parte în ziua de vineri, altele, cu o treaptă care apărea şi dispărea, iar atunci trebuia să fii atent şi să o sari. Existau, apoi, uşi care nu se deschideau, decât dacă le rugai politicos sau dacă le gâdilai într-o parte anume, altele, care nu erau uşi deloc, doar pereţi care imitau uşile. Era foarte greu să-ţi aminteşti unde se găsea fiecare lucru, fiindcă toate păreau să se mişte şi să-şi schimbe locul. Oamenii din portrete îşi făceau vizite unul altuia, iar Harry era convins că şi armurile puteau merge.
Nici cu fantomele nu era prea uşor. Era imposibil să nu tresari, când vreuna dintre ele se strecura afară, pe uşă, tocmai când tu vroiai să intri în vreo cameră. Aproape-Făr-de-Cap era mereu încântat să îţi arate pe ce drum trebuia să mergi, dar, dacă te întâlneai cu Peeves, strigoiul, puteai să fii sigur că întârzii la ore. Era ca şi cum ai fi dat de două uşi zăvorâte şi de o scară lungă şi întortochiată. Îţi arunca în cap cu coşurile de hârtii, îţi trăgea covorul de sub picioare, te mâzgălea cu cretă sau se strecura în spatele tău, te strângea tare de nas şi îţi hohotea în urechi: „Te-am prins, prostane!”
Chiar mai rău decât Peeves (dacă era posibil!) era supraveghetorul Argus Filch. Harry şi Ron reuşiră să-l scoată din sărite chiar din prima zi, când Filch îi prinsese forţând o uşă, care, ziceau ei, îi conducea spre clasa lor, dar de fapt era uşa prin care se intra în coridorul interzis, de la etajul trei! Nu îi crezu că se rătăciseră, era sigur că făcuseră dinadins şi îi ameninţă că îi închide în beci. Noroc că îi salvă Profesorul Quirrell, care trecea întâmplător pe acolo.
Filch avea o pisică, pe care o chema Doamna Norris, o creatură complet nesuferită, de culoarea prafului, cu nişte ochi mari şi bulbucaţi, ca ai stăpânului ei. Obişnuia să patruleze pe coridoare de una singură. Dacă te prindea că ai încălcat vreo regulă, una singură, cât de mică, se repezea fuga la Filch să te pârască. Două secunde mai târziu, acesta apărea, tunând şi fulgerând. Filch cunoştea toate pasajele secrete din şcoală mai bine ca oricine (poate doar gemenii Weasley îl întreceau) şi apărea brusc, unde nu te aşteptai, ca o fantomă. Studenţii îi urau pe amândoi şi toţi nu aveau decât o singură dorinţă: să-i dea un şut zdravăn Doamnei Norris!
După ce reuşeai să găseşti clasa, urmau lecţiile. Harry descoperi că era mult mai complicat să faci vrăji şi că nu era de ajuns să agiţi bagheta, spunând vorbe caraghioase.
În fiecare miercuri, la miezul nopţii, trebuiau să studieze cerul cu telescopul şi să înveţe cum se numeau diferite stele şi planete. De trei ori pe săptămână, mergeau la sera din spatele castelului, unde studiau „Ierbologia”, cu o vrăjitoare micuţă şi îndesată, profesoara Lăstar. Învăţau nu numai să recunoască şi să aibă grijă de plante stranii şi fel de fel de ciuperci, dar şi la ce se folosesc ele.
Cea mai plictisitoare materie era „Istoria magiei”, fără nici o îndoială. Era singura materie predată de o fantomă. Profesorul Binns era foarte bătrân, într-adevăr, când, adormind în cancelarie, nu se mai trezise ca să predea, lăsând în urma lui numai trupul. Binns moţăia, în timp ce ei mâzgăleau nume şi date, încurcându-i mereu pe Emeric Dragonul cu Emeric Vampirul.
Profesorul Flitwick era un vrăjitor extrem de scund (nevoit să stea pe un teanc de cărţi ca să poată privi pe deasupra catedrei), care îi învăţa diferite farmece. La prima oră, când strigă catalogul şi dădu de numele lui Harry, scoase un mic strigăt şi căzu de pe teancul de cărţi.
Profesoara McGonagall era deosebită. Harry avusese dreptate, era imposibil să o înşeli în vreun fel. Severă, dar foarte inteligentă, le ţinu o lecţie introductivă, care îi lăsă fără grai.