Harry nu fu conştient că îi dăduse drumul lui George, şi nu ştiu decât că, o clipă mai târziu, amândoi alergau spre Reacredinţă. Uitase complet că îi priveau toţi profesorii: nu vroia decât să-i provoace cât mai multă durere posibil lui Reacredinţă; neavând timp să îşi scoată bagheta, doar îşi retrase pumnul în care ţinea Hoţoaica şi îl afundă cât putu de tare în stomacul lui Reacredinţă…
— Harry! HARRY! GEORGE! NU!
Auzi voci de fete care strigau, pe Reacredinţă ţipând, pe George înjurând, un fluierat şi răcnetele mulţimii din jurul lui, însă nu îi păsa. Abia când cineva din apropiere strigă „Impedimenta!” şi puterea vrăjii îl aruncă înapoi, abandonă încercarea de a-l toca pe Reacredinţă centimetru cu centimetru.
— Ce credeţi că faceţi? strigă doamna Hooch, în timp ce Harry se ridica în picioare.
Se părea că ea fusese cea care aruncase Vraja de Oprire asupra lui; ţinea fluierul într-o mână şi bagheta în cealaltă; mătura fusese abandonată la câţiva metri depărtare. Reacredinţă era ghemuit pe pământ, scâncind şi gemând, şi îi curgea sânge din nas; George avea o buză umflată; Fred încă era ţinut cu greutate de cei trei înaintaşi, iar Crabbe chicotea.
— Nu am mai văzut un asemenea comportament… Înapoi la castel, amândoi, şi să vă duceţi direct la biroul şefului casei voastre! Duceţi-vă! Acum!
Harry şi George părăsiră terenul cu paşi mari, gâfâind amândoi, fără să-şi spună nimic unul altuia. Strigătele şi cuvintele batjocoritoare ale mulţimii deveniră din ce în ce mai şterse, până când ajunseră în holul de intrare, unde nu mai auziră nimic, în afară de propriii lor paşi. Harry realiză că încă îi zvâcnea ceva în mâna dreaptă, având pumnul vătămat de la maxilarul lui Reacredinţă. Uitându-se în jos, văzu aripile arginti ale Hoţoaicei ieşindu-i printre degete şi zbătându-se să se elibereze.
Nici nu ajunseră bine la uşa biroului profesoarei McGonagall, când ea se apropie cu paşi mari de-a lungul holului din spatele lor. Purta un fular de la Cercetaşi, dar şi-l dădu jos de la gât cu mâinile tremurânde, în timp ce se apropia de ei, părând neagră de supărare.
— Înăuntru! zise ea mânioasă, arătând spre uşă.
Harry şi George intrară. Profesoara se duse în spatele biroului şi rămase în faţa lor, tremurând de furie şi aruncându-şi pe jos fularul Cercetaşilor.
— Ei, bine? zise ea. Nu am văzut niciodată o asemenea demonstraţie condamnabilă. Doi contra unu! Explicaţi!
— Ne-a provocat Reacredinţă, zise Harry cu rigiditate.
— V-a provocat? strigă profesoara McGonagall, dând cu pumnul în birou, astfel încât cutia de metal cu carouri alunecă de pe el şi se deschise cu putere, umplând podeaua cu Tritoni de turtă dulce. Tocmai pierduse, nu-i aşa? Sigur că vroia să vă provoace! Dar ce ar fi putut să vă spună ca să justifice ce aţi…
— Mi-a insultat părinţii, se răsti George. Şi pe mama lui Harry.
— Dar în loc să o lăsaţi pe doamna Hooch să lămurească situaţia, aţi decis să faceţi o demonstraţie de duel Încuiat, nu-i aşa? răcni profesoara McGonagall. Aveţi idee ce aţi…?
— Hm, hm.
Harry şi George se întoarseră amândoi. Dolores Umbridge stătea în prag, înfăşurată într-o pelerină verde de tweed, care evidenţia considerabil asemănarea ei cu o ditamai broasca râioasă, şi zâmbea neatrăgător, şters, într-un fel de rău augur, pe care Harry ajunsese să-l lege de o nenorocire iminentă.
— Pot să te ajut, doamnă profesoară McGonagall? întrebă profesoara Umbridge cu vocea ei otrăvitor de dulce.
Profesoarei McGonagall i se urcă sângele la cap.
— Să mă ajuţi? repetă ea, cu o voce sugrumată. Cum adică, să mă ajuţi?
Profesoara Umbridge se apropie de centrul biroului, cu acelaşi surâs şters.
— Vai, m-am gândit că îmi vei fi recunoscătoare pentru un plus de autoritate.
Harry nu ar fi fost surprins dac-ar fi văzut-o pe profesoara McGonagall scoţând scântei pe nări.
— Te-ai gândit greşit, zise ea, întorcându-se cu spatele la Umbridge. Ascultaţi cu atenţie. Nu îmi pasă cum v-a provocat Reacredinţă, nu îmi pasă dacă v-a insultat fiecare membru al familiei pe care îl aveţi, comportamentul vostru a fost dezgustător şi vă dau fiecăruia o săptămână de detenţie! Potter, nu te uita aşa la mine, o meriţi! Dacă vreunul dintre voi mai…
— Hm, hm.
Profesoara McGonagall închise ochii, parcă rugându-se să aibă răbdare, în timp ce îşi întoarse iar chipul către profesoara Umbridge.
— Da?
— Eu cred că merită ceva mai mult decât nişte simple detenţii, zise Umbridge, zâmbind chiar mai larg.
Ochii profesoarei McGonagall se deschiseră brusc cât erau de mari.
— Din păcate, zise ea, cu o tentativă de zâmbet reciproc care o făcea să arate de parcă i se blocase maxilarul, ceea ce contează este ce cred eu, având în vedere că sunt în casa mea, Dolores.
— Păi, Minerva, de fapt, surâse afectată profesoara Umbridge, cred că vei descoperi că ceea ce cred eu chiar contează. Ah, unde este? Tocmai mi l-a trimis Cornelius… adică — scoase un mic râset, în timp ce cotrobăia prin geantă — tocmai mi l-a trimis ministrul… a, da…
Scoase o foaie de pergament pe care o desfăşură, dregân-du-şi pedant vocea înainte să citească:
— Hm, hm… „Decretul Educaţional Numărul Douăzeci şi Cinci”.
— Altul! exclamă profesoara McGonagall violent.
— Păi, da, zise Umbridge, zâmbind în continuare. Sinceră sa fiu, Minerva, tu ai fost cea care m-a făcut să-mi dau seama că mai aveam nevoie de un amendament… Îţi aminteşti cum ai trecut peste mine, când nu am vrut să permit reînfiinţarea echipei de vâjthaţ a Cercetaşilor? Cum i-ai prezentat situaţia lui Dumbledore, care a insistat să i se permită echipei să joace? Ei bine, zău că nu puteam să accept aşa ceva. Am luat imediat legătura cu ministrul, care a fost de acord cu mine că Marele Inchizitor trebuie să aibă puterea de a-i priva pe elevi de privilegii, altminteri acesta… adică eu… ar avea mai puţină autoritate decât profesorii de rând! Şi acum, înţelegi, nu-i aşa, Minerva, câtă dreptate am avut să încerc să împiedic reînfiinţarea echipei Cercetaşilor? Groaznice apucături… mă rog, citeam amendamentul… hm, hm… „Marele Inchizitor va avea de acum autoritate supremă asupra tuturor pedepselor, sancţiunilor şi privării de privilegii în ceea ce-i priveşte pe elevii de la Hogwarts, precum şi puterea de a modifica aceste pedepse, sancţiuni şi privări de privilegii care ar fii putut fi ordonate de alţi profesori. Semnat, Cornelius Fudge, Ministrul Magiei, Ordinul lui Merlin Clasa Întâi etc. etc.”
Rulă pergamentul şi îl puse înapoi în geantă, zâmbind în continuare.
— Deci… chiar cred că voi fi nevoită să le interzic celor doi să mai joace vâjthaţ vreodată, zise ea, uitându-se de la Harry la George şi invers.
Harry simţi Hoţoaica zbătându-se înnebunită în mâna sa.
— Ne interziceţi? zise el, cu un glas ciudat de depărtat, să mai jucăm… vreodată.
— Da, domnule Potter, cred că o interzicere pe viaţă va avea rezultatul dorit, zise Umbridge, zâmbind şi mai larg, în timp ce îl urmărea cum se chinuia să înţeleagă ce spusese. Tu şi domnul Weasley aici de faţă. Şi cred, pentru mai multă siguranţă, că ar trebui împiedicat şi fratele geamăn al acestui tânăr… Dacă nu l-ar fi oprit coechipierii, sunt sigură că l-ar fi atacat şi el pe tânărul domn Reacredinţă. Desigur, aş dori să li se confişte măturile; le voi ţine în siguranţă în biroul meu, ca să mă asigur că nu îmi va fi încălcată interdicţia. Însă nu exagerez, doamna profesoară McGonagall, continuă ea, întorcându-se iar spre profesoara McGonagall, care acum stătea la fel de nemişcată ca şi când ar fi fost cioplită din gheaţă, cu ochii la ea. Restul echipei poate să continue să joace, din partea lor nu am văzut nici un semn de violenţă. Ei bine… bună ziua.