Şi, cu o expresie de satisfacţie maximă, Umbridge ieşi din cameră, lăsând o tăcere îngrozită în urma ei.
— Interdicţie, zise Angelina pe o voce pustie, mai târziu în cursul serii în camera de zi. Interdicţie. Fără căutător, fără prinzători… ce Dumnezeu o să facem?
Nu se simţeau deloc câştigători. Oriunde se uita Harry, vedea chipuri dezamăgite şi supărate; chiar şi membrii echipei erau prăbuşiţi în jurul focului, toţi în afară de Ron, care nu mai fusese văzut de când se terminase meciul.
— Dar este cumplit de nedrept, zise Alicia în gol. Şi mă rog, cum rămâne cu Crabbe şi cu acel balon-ghiulea pe care l-a trimis după ce se auzise fluierul? Lui i s-a interzis?
— Nu, zise Ginny amărâtă, încadrându-l cu Hermione pe Harry. Doar i s-a dat de scris, l-am auzit pe Montague râzând din cauza asta la cină.
— Şi să îi interzică lui Fred, care nici măcar nu a făcut nimic! zise Alicia mânioasă, dându-şi cu pumnul în genunchi.
— Nu sunt eu de vină că nu am făcut nimic, zise Fred cu o expresie foarte sumbră pe chip, l-aş fi bătut pe nenorocitul ăla mic până îl luau cu făraşul, dacă nu m-aţi fi oprit voi trei.
Harry se uită amărât pe fereastra întunecată. Ningea.
Hoţoaica pe care o prinsese mai devreme zbura acum cu viteză prin camera de zi; oamenii îi urmăreau traiectoria ca şi când ar fi fost hipnotizaţi, iar Şmecherilă sărea de pe un scaun pe altul, încercând să o prindă.
— Mă duc la culcare, zise Angelina, ridicându-se încet. Poate că până la urmă o să se dovedească totul un vis urât… poate că o să mă trezesc mâine şi o să descopăr că încă nu am jucat…
Fu urmată în scurt timp de Alicia şi Katie. Fred şi George se duseră şi ei să se culce ceva mai târziu, uitându-se urât la toţi cei pe lângă care trecură, iar Ginny îi imită imediat după aceea. Lângă foc nu mai rămaseră decât Harry şi Hermione.
— L-ai văzut pe Ron? întrebă Hermione cu o voce joasă.
Harry clătină din cap.
— Cred că ne evită, zise Hermione. Unde-o fi… ?
Dar, chiar în clipa aceea, se auzi un scârţâit în spatele lor când Doamna Grasă se aplecă înainte şi Ron intră strecurându-se prin gaura portretului. Era într-adevăr foarte palid şi avea zăpadă în păr. Când îi văzu pe Harry şi Hermione, încremeni locului.
— Unde ai fost? zise Hermione neliniştită, ridicându-se imediat.
— M-am plimbat, bâigui Ron, îmbrăcat în continuare cu hainele de vâjthaţ.
— Pari îngheţat, spuse Hermione. Vino şi stai jos!
Ron se duse lângă şemineu şi se prelinse în scaunul care era cel mai departe de Harry, fără să se uite la el. Hoţoaica furată vâjâi pe deasupra capetelor lor.
— Îmi pare rău, murmură Ron, uitându-se în jos.
— Pentru ce? zise Harry.
— Pentru că am crezut că pot să joc vâjthaţ, spuse Ron. O să plec de la echipă mâine la prima oră.
— Dacă pleci, spuse Harry, înciudat, n-or să mai rămână decât trei jucători în echipă.
Văzându-i pe Ron derutat, adăugă:
— Mie mi s-a interzis pe viaţă. La fel şi lui Fred şi George.
— Poftim? strigă Ron.
Hermione îi spuse toată povestea; Harry nu fu în stare să o mai spună o dată. După ce fata termină, Ron păru mai chinuit ca niciodată.
— Este numai vina mea…
— Nu tu m-ai pus să-l pocnesc pe Reacredinţă, zise Harry supărat.
— … dacă nu aş fi atât de nepriceput la vâjthaţ…
— … nu are nici o legătură cu asta.
— … m-a afectat cântecul ăla…
— … oricine ar fi fost afectat.
Hermione se ridică şi se duse la fereastră, departe de discuţia celor doi, privind cum zăpada era viscolită spre ochiul de geam.
— Ştii ceva, te rog, las-o baltă! izbucni Harry. E destul de greu şi fără să te învinovăţeşti pentru toate!
Ron nu spuse nimic, ci rămase privind mâhnit tivul umed al robei sale. După un timp spuse cu o voce pustie:
— În viaţa mea nu m-am simţit mai rău ca acum.
— Mersi la fel, spuse Harry cu amărăciune.
— Ei bine, spuse Hermione, cu vocea tremurându-i puţin. Mie nu îmi vine în minte decât un singur lucru care v-ar putea înveseli pe amândoi.
— Serios? zise Harry sceptic.
— Serios, spuse Hermione, cu un zâmbet larg pe chip, întorcându-se cu spatele la fereastra neagră ca tăciunele, plină de urme de zăpadă. S-a întors Hagrid.
CAPITOLUL XX
POVESTEA LUI HAGRID
Harry alergă până sus în dormitoarele băieţilor, ca să ia din cufăr Pelerina Invizibilă şi Harta Ştrengarilor; fu atât de rapid, încât el şi Ron erau deja gata de plecare cu cel puţin cinci minute înainte să se întoarcă Hermione grăbită dinspre dormitoarele fetelor, purtând fular, mănuşi şi una dintre pălăriile ei noduroase pentru spiriduşii de casă.
— Ce vreţi, e frig afară! spuse ea defensiv, în timp ce Ron ţâţâia nerăbdător.
Se strecurară pe gaura portretului şi se înfăşurară repede în pelerină — Ron crescuse atât de mult, încât acum trebuia să stea ghemuit ca să nu i se vadă picioarele — apoi, mergând încet şi cu grijă, coborâră numeroasele scări, oprindu-se din când în când ca să se uite pe hartă, după Filch sau Doamna Norris. Aveau noroc; nu văzură pe nimeni, în afară de Nick Aproape-Făr'-de-Cap, care plutea distrat, fredonând o melodie îngrozitor de asemănătoare cu „Weasley e al nostru rege”. Traversară pe furiş holul de intrare şi ieşiră pe domeniul tăcut şi înzăpezit. Cu inima bătându-i puternic, Harry văzu în faţă nişte mici pătrăţele luminoase aurii şi fumul ce se ridica în spirală din hornul lui Hagrid. Înaintă repede cu paşi mari, cu ceilalţi doi înghiontindu-se şi ciocnindu-se în urma lui. Merseră prin zăpada din ce în ce mai mare, scârţâind entuziasmaţi, până când ajunseră în sfârşit în faţa uşii de lemn de la intrare. Când Harry ridică pumnul şi bătu de trei ori, un câine începu să latre frenetic înăuntru.
— Hagrid, noi suntem! strigă Harry pe gaura cheii.
— Trebuia să-mi fi imaginat! zise o voce răguşită.
Îşi zâmbiră unul altuia sub pelerină; puteau să-şi dea seama după vocea lui Hagrid că era fericit.
— De trei secunde am ajuns acasă… Colţ, dă-te la o parte… dă-te la o parte, câine moşcăit ce eşti…
Fu tras zăvorul, uşa se deschise cu un scârţâit şi în cadrul ei apăru chipul lui Hagrid.
Hermione scoase un ţipăt.
— Pe barba lui Merlin, mai încet! zise Hagrid repede, uitându-se înnebunit peste capetele lor. Sunteţi sub pelerina aia, nu? Păi, intraţi, intraţi!
— Iartă-mă! icni Hermione, când toţi intrară strecurându-se pe lângă Hagrid şi îşi dădură jos pelerina ca să îi poată vedea. N-am făcut decât să… vai, Hagrid!
— O nimica toată, o nimica toată! zise Hagrid repede, închizând uşa după ei şi grăbindu-se să tragă draperiile, însă Hermione îl privi în continuare îngrozită.
Părul lui Hagrid era năclăit de sânge închegat şi ochiul drept ajunsese o deschizătură umflată printre o mulţime de vânătăi mov şi negre. Avea multe tăieturi pe faţă şi pe mâini, dintre care unele încă sângerau, şi se mişca prudent, ceea ce îl făcu pe Harry să se gândească la nişte coaste rupte. Era evident că abia ajunsese acasă; pe spătarul scaunului era pusă o pelerină neagră şi groasă de drum, iar de peretele cu uşa era sprijinit un sac destul de mare ca să încapă în el mai mulţi copilaşi. Hagrid, de două ori mai mare ca un om normal, şchiopăta acum către foc şi punea la fiert un ceainic mare de cupru.