— Ce ai păţit? întrebă Harry, în timp ce Colţ ţopăia în jurul lor, încercând să-i lingă pe faţă.
— V-am zis, nimic, zise Hagrid hotărât. Vreţi un ceai?
— Las-o baltă, spuse Ron, e ceva cu tine!
— Vă spun că n-am nimic, zise Hagrid, îndreptându-se şi încercând să le zâmbească tuturor, însă tresărind de durere. Fir-aş să fiu, ce bine e să vă văd pe toţi trei — aţi avut o vară plăcută?
— Hagrid, ai fost atacat! zise Ron.
— Pentru ultima oară, e o nimica toată! spuse Hagrid.
— Dacă unul dintre noi ar apărea cu un kilogram de carne tocată în loc de faţă, ai zice că e o nimica toată? întrebă Ron.
— Hagrid, ar trebui să te duci la doamna Pomfrey, zise Hermione neliniştită, unele tăieturi nu arată deloc bine.
— Mă descurc, bine? se răsti Hagrid.
Se duse la masa enormă de lemn din mijlocul colibei şi dădu furtunos la o parte un şervet. Sub el era o bucată de carne crudă, în sânge, cu o nuanţă verzuie, puţin mai mare decât o roată de maşină.
— Hagrid, doar nu ai de gând s-o mănânci, nu-i aşa? zise Ron, aplecându-se ca s-o vadă mai bine. Pare otrăvitoare.
— Aşa şi trebuie, este carne de dragon, zise Hagrid. Şi n-am luat-o ca s-o mănânc.
Ridică bucata de carne şi şi-o lipi de partea stângă a feţei. Sângele verzui i se prelinse în barbă, iar el scoase un mic geamăt de mulţumire.
— Acum e mai bine. Ştiţi, micşorează durerea.
— Ia zi, ai de gând să ne spui ce ai păţit? întrebă Harry.
— Nu pot, Harry. E strict secret. Mi-aş pierde mai mult decât slujba dacă v-aş spune.
— Te-au bătut uriaşii, Hagrid? întrebă Hermione încet.
Degetele lui Hagrid alunecară de pe bucata de carne şi aceasta i se prelinse cu un lipăit pe piept.
— Uriaşi? zise Hagrid, prinzând bucata de carne înainte să-i ajungă la curea şi lipindu-şi-o la loc pe faţă, a zis cineva ceva de uriaşi? Cu cine aţi vorbit? Cine v-a zis ce am… cine v-a zis că asta am făcut… ha?
— Am bănuit noi, zise Hermione, parcă vrând să se scuze.
— A, aşa aţi făcut, da? zise Hagrid, fixând-o sever cu ochiul care nu era ascuns după bucata de carne.
— A fost destul de… clar, spuse Ron, iar Harry încuviinţă din cap.
Hagrid se uită urât la ei, apoi pufni, aruncă bucata de carne înapoi pe masă şi se duse cu paşi mari la ceainicul, care acum fluiera.
— N-am mai văzut puşti ca voi, care să ştie mai mult decât ar trebui, murmură el, vărsând apă fierbinte în trei dintre cănile lui ca nişte găleţi. Şi să nu credeţi că vă fac un compliment. Unii ar zice că sunteţi băgăcioşi. Că vă băgaţi nasul peste tot.
Însă i se mişcă barba.
— Deci, chiar te-ai dus să cauţi uriaşi? zise Harry zâmbind, în timp ce se aşeza la masă.
Hagrid le puse o cană cu ceai în faţa fiecăruia, se aşeză, îşi luă iar bucata de carne şi şi-o lipi la loc pe faţă.
— Da, bine, mormăi el, aşa e.
— Şi i-ai găsit? zise Hermione pe o voce joasă.
— Păi, sincer să fiu, nu sunt chiar aşa de greu de găsit, zise Hagrid. Sunt destul de mari, vezi tu.
— Unde sunt? zise Ron.
— În munţi, zise Hagrid vag.
— Şi cum de încuiaţii nu-i…?
— Ba da, zise Hagrid sumbru. Însă de fiecare dată cauza morţii e un accident de escaladare, nu-i aşa?
Îşi aranjă puţin bucata de carne ca să acopere vânătăile cele mai urâte.
— Haide, Hagrid, spune-ne ce ai făcut! zise Ron. Povesteşte-ne cum te-au atacat uriaşii, iar Harry o să-ţi spună cum l-au atacat Dementorii…
Hagrid se înecă brusc cu ceaiul şi în acelaşi timp dădu drumul bucăţii de carne; masa fu stropită cu o mare cantitate de salivă, ceai şi sânge de dragon când Hagrid tuşi şi bolborosi, şi când bucata de friptură alunecă pe podea cu un „pleosc” şters.
— Cum adică, atacat de Dementori? mormăi el.
— N-ai ştiut? îl întrebă Hermione, cu ochii mari.
— Nu ştiu nimic din ce s-a întâmplat de când am plecat. Am fost într-o misiune secretă, nu-i aşa, n-am vrut să mă urmărească bufniţele peste tot… Dementori afurisiţi! Doar nu vorbeşti serios?
— Ba da, au apărut în Little Whinging şi ne-au atacat pe vărul meu şi pe mine, şi apoi Ministerul Magiei m-a exmatriculat…
— POFTIM?
— … a trebuit să mă duc la o audiere şi aşa mai departe, dar povesteşte-ne mai întâi de uriaşi.
— Ai fost exmatriculat?
— Povesteşte-ne ce-ai păţit şi îţi povestesc şi eu.
Hagrid se uită urât la el cu singurul ochi deschis. Harry îi întoarse privirea, cu o expresie de hotărâre nevinovată pe chip.
— Of, bine, zise Hagrid pe o voce resemnată.
Se aplecă şi smulse felia de carne din gura lui Colţ.
— Ah, Hagrid, nu face asta, nu e igienic… începu Hermione, dar Hagrid îşi lipise deja carnea înapoi pe ochiul umflat.
Luă încă o înghiţitură întăritoare de ceai, iar apoi spuse:
— Păi, am plecat de cum s-a terminat semestrul…
— Deci, Madame Maxime a mers cu tine…? întrebă Hermione.
— Da, aşa e, zise Hagrid, şi pe puţinii centimetri pătraţi de chip care nu erau acoperiţi de barbă sau carne verde apăru o expresie îmblânzită. Da, am fost doar noi doi. Şi vă spun, Olympe nu se dă deloc înapoi în faţa greutăţilor. Ştiţi, e o femeie fină, bine îmbrăcată şi, ştiind unde mergeam, m-am întrebat cum o să reacţioneze la căţăratul pe bolovani, la dormitul în peşteri şi aşa mai departe, însă nu s-a plâns nici măcar o dată.
— Ştiaţi unde mergeaţi? întrebă Harry. Ştiai unde erau uriaşii?
— Păi, ştia Dumbledore şi ne-a spus şi nouă, zise Hagrid.
— Sunt ascunşi? întrebă Ron. E secret locul unde sunt?
— Nu chiar, zise Hagrid, clătinând din capul neîngrijit. Doar că pe cei mai mulţi vrăjitori nu îi interesează unde sunt, atâta timp cât sunt foarte departe. Dar este foarte greu să ajungi acolo, cel puţin pentru oameni, aşa că am avut nevoie de indicaţiile lui Dumbledore. Ne-a luat cam o lună să ajungem acolo…
— O lună? spuse Ron, de parcă nu ar fi auzit niciodată de o călătorie care să ia atât de mult timp. Dar… de ce nu aţi găsit un Portal sau ceva de genul ăsta?
În ochiul neacoperit al lui Hagrid apăru o clipire stranie, în timp ce îl privea pe Ron printre gene; aproape că-l compătimea.
— Suntem urmăriţi, Ron, zise el răguşit.
— Cum adică?
— Nu înţelegeţi? zise Hagrid. Ministerul e cu ochii pe Dumbledore şi pe toţi cei pe care-i bănuiesc a fi în cârdăşie cu el…
— Ştim asta, zise Harry repede, dornic să audă restul istorisirii lui Hagrid, ştim că Ministerul îl urmăreşte pe Dumbledore…
— Şi n-aţi putut să folosiţi magia ca să ajungeţi acolo? întrebă Ron şocat. A trebuit să vă purtaţi tot drumul ca nişte încuiaţi?
— Păi, nu chiar tot drumul, spuse Hagrid evaziv. Doar a trebuit să avem grijă, pentru că Olympe şi cu mine ieşim puţin în evidenţă…
Ron scoase un zgomot înfundat, undeva între râs şi pufnit, şi luă repede o înghiţitură de ceai.
— … aşa că nu eram greu de urmărit. Ne-am prefăcut că mergem împreună în vacanţă, aşa că ne-am dus în Franţa şi am dat impresia că ne îndreptam spre locul unde e şcoala lui Olympe, pentru că ştiam că eram urmăriţi de cineva de la Minister. A trebuit să mergem încet, pentru că eu nu prea am voie să fac vrăji şi ştiam că Ministerul căuta un motiv ca să ne prindă. Dar am reuşit să scăpăm de cel care ne urmărea undeva pe lângă Dee-John…