— Oho, Dijon? zise Hermione entuziasmată. Am fost acolo în vacanţă, ai văzut…?
Tăcu în clipa când văzu expresia de pe chipul lui Ron.
După aceea am mai riscat câteva vrăji şi nu a fost o călătorie neplăcută. Am dat peste nişte troli nebuni pe lângă graniţa cu Polonia şi am avut o mică neînţelegere cu un vampir într-un bar din Minsk, dar, în afară de asta, nici n-ar fi putut să meargă mai bine. Şi apoi am ajuns acolo şi am început să căutăm prin munţi, încercând să le dăm de urmă… A trebuit să renunţăm la magie de cum ne-am apropiat de ei. Pe de o parte, pentru că nu le plac vrăjitorii şi nu vroiam să-i supărăm prea curând, şi pe de altă parte, pentru că Dumbledore ne avertizase că în mod sigur îi căuta şi Ştiţi-Voi-Cine. A zis că probabil le trimisese deja un mesager. Ne-a spus să avem mare grijă, să nu atragem atenţia asupra noastră în timp ce ne apropiam de ei, ca nu cumva să fie vreun Devorator al Morţii prin preajmă.
Hagrid făcu o pauză ca să ia o duşcă de ceai.
— Zi mai departe! spuse Harry imperios.
— I-am găsit, spuse Hagrid calm. Am trecut de o creastă într-o noapte şi acolo erau, răspândiţi la picioarele noastre. Dedesubt ardeau nişte focuri mici şi am văzut nişte umbre imense… era ca şi când am fi urmărit cum se mişcau bucăţi din munte.
— Cât de mari erau? întrebă Ron pe o voce joasă.
— Cam zece metri înălţime, zise Hagrid firesc. Cei mai înalţi poate că aveau treisprezece.
— Şi câţi erau? întrebă Harry.
— Bănuiesc că în jur de şaptezeci sau optzeci.
— Doar atât? zise Hermione.
— Da, spuse Hagrid cu tristeţe, au mai rămas optzeci. Cândva erau o mulţime, cam o sută de triburi în toată lumea. Dar se împuţinează de secole întregi. Câţiva au fost ucişi de vrăjitori, dar cei mai mulţi s-au omorât între ei, şi acum pier mai repede ca niciodată. Nu sunt făcuţi să trăiască strânşi aşa, laolaltă. Dumbledore zice că noi suntem de vină, că vrăjitorii i-au obligat să plece şi i-au pus să trăiască foarte departe de noi, şi că nu au avut de ales decât să se adune ca să se apere.
— Bun, zise Harry, i-aţi văzut. După aceea ce s-a întâmplat?
— Păi, am aşteptat până s-a făcut dimineaţă, n-am vrut să îi luăm pe nepregătite pe întuneric, pentru siguranţa noastră, zise Hagrid. Pe la trei noaptea au adormit exact unde erau. N-am îndrăznit să dormim. În primul rând, vroiam să fim siguri că nu se trezeşte vreunul şi vine la noi, şi în al doilea rând, sforăiau ceva de speriat. Au declanşat o avalanşă spre dimineaţă. Oricum, după ce s-a luminat de ziuă ne-am dus la ei.
— Pur şi simplu? zise Ron uluit. V-aţi dus direct în tabăra uriaşilor?
— Păi, Dumbledore ne-a zis cum să facem, spuse Hagrid. Să îi dăm gurgului daruri, ca să dăm dovadă de respect, ştiţi voi.
— Cui să-i daţi daruri? întrebă Harry.
— A, gurgului — asta înseamnă căpetenie.
— Cum v-aţi dat seama care dintre ei era gurgui? întrebă Ron.
Harry mormăi amuzat.
— Uşor, zise el. Era cel mai mare, cel mai urât şi cel mai leneş. Stătea ca o beşniţă şi aştepta să-i aducă ceilalţi mâncare. Capre moarte şi altele de genul ăsta. Îl chema Karkus. I-aş da vreo unsprezece, doisprezece metri înălţime şi cam cât doi elefanţi în greutate. Pielea ca de rinocer şi aşa mai departe.
— Şi pur şi simplu v-aţi dus la el? zise Hermione pe nerăsuflate.
— Păi… am coborât până la el, până unde zăcea în vale. Erau într-un povârniş între patru munţi destul de înalţi, ştiţi, lângă un lac de munte, iar Karkus era întins pe malul lacului, răcnind la ceilalţi să-l hrănească pe el şi pe soţia lui. Olympe şi cu mine am coborât pe versantul muntelui…
— Dar n-au încercat să vă omoare când v-au văzut? întrebă Ron sceptic.
— Păi, sigur că unii s-au gândit şi la asta, zise Hagrid, ridicând din umeri, dar am făcut ce ne-a zis Dumbledore, adică să ridicăm cadoul, să fim cu ochii pe gurg şi să-i ignorăm pe ceilalţi. Aşa că exact asta am făcut. Ceilalţi au tăcut şi ne-au urmărit cum am trecut pe lângă ei, am ajuns chiar la picioarele lui Karkus, am făcut o plecăciune şi i-am lăsat cadoul în faţă.
— Ce poţi să-i dai unui uriaş? întrebă Ron entuziasmat. Mâncare?
— Nu, poate să-şi facă rost de mâncare fără probleme, zise Hagrid. Le-am dus magie. Uriaşilor le place magia, cu condiţia să n-o folosim împotriva lor. Oricum, în prima zi le-am dat o ramură de foc gubraitian.
Hermione zise „Uau!” încet, dar Harry şi Ron se încruntară amândoi derutaţi.
— O ramură de…?
— Foc etern, zise Hermione enervată, ar trebui să ştiţi asta până acum. Domnul profesor Flitwick l-a pomenit de cel puţin două ori la ore!
— Păi, oricum, zise Hagrid repede, intervenind înainte ca Ron să-i poată răspunde, Dumbledore a vrăjit o ramură ca să ardă pentru totdeauna, ceea ce nu este la îndemâna oricărui vrăjitor, aşa că am pus-o în zăpadă la picioarele lui Karkus şi am zis: un cadou pentru gurgui uriaşilor de la Albus Dumbledore, care îi trimite salutări respectuoase.
— Şi ce a zis Karkus? întrebă Harry entuziasmat.
— Nimic, spuse Hagrid. Nu ştia engleză.
— Glumeşti!
— N-a fost o problemă, zise Hagrid imperturbabil, Dumbledore ne prevenise că s-ar putea întâmpla şi aşa ceva. Karkus ştia destul ca să strige după vreo doi uriaşi care ne cunoşteau limba şi care au tradus.
— Şi i-a plăcut cadoul? întrebă Ron.
— O, da, a fost o nebunie întreagă după ce-au înţeles ce era, zise Hagrid, întorcând felia de carne de dragon ca să-şi pună partea mai rece pe ochiul umflat. Au fost foarte mulţumiţi. Aşa că am continuat: Albuş Dumbledore îl roagă pe gurg să discute cu mesagerul său când se va întoarce mâine cu un alt dar.
— De ce nu aţi putut să vorbiţi cu el în ziua aia? întrebă Hermione.
— Dumbledore a vrut să îl luăm cu binişorul, zise Hagrid. Să îi lăsăm să vadă că ne ţinem promisiunile. O să ne întoarcem mâine cu un alt cadou. Face impresie bună, mă înţelegeţi? Şi le dă timp să testeze primul cadou, să afle că este bun şi să mai vrea altele. În orice caz, dacă pe uriaşii de genul lui Karkus îi încarci cu informaţii, te omoară doar ca să simplifice lucrurile. Aşa că am făcut o plecăciune, ne-am dat la o parte, am plecat, am găsit o peşteră mică şi drăguţă, în care să petrecem noaptea, ne-am întors dimineaţa următoare şi de data asta l-am găsit pe Karkus aşteptându-ne în capul oaselor şi părând foarte nerăbdător.
— Şi aţi vorbit cu el?
— Da. Mai întâi i-am dat un coif drăguţ de luptă, făcut de goblini, indestructibil, ştiţi voi — şi apoi am luat loc şi am discutat.
— Ce a spus?
— Nu prea multe, zise Hagrid. Mai mult a ascultat. Însă erau semne bune. Auzise de Dumbledore, auzise că fusese împotriva uciderii ultimilor uriaşi din Marea Britanie. Karkus părea să fie destul de interesat de ce avea de zis Dumbledore. Iar câţiva, mai ales cei care ştiau puţină engleză, au venit şi au ascultat şi ei. Eram optimişti când am plecat în ziua aia. Am promis că o să ne întoarcem în dimineaţa următoare cu un alt cadou. Însă în seara aia totul a lut o întorsătură greşită.
— Cum adică? întrebă Ron repede.