— Păi, cum v-am spus, uriaşii nu sunt făcuţi să trăiască împreună, zise Hagrid cu tristeţe. Nu în grupuri mari. Nu se pot abţine, aproape că se omoară între ei la câteva săptămâni. Bărbaţii se luptă unul cu altul, femeile la fel; cei care au mai rămas din vechile triburi se luptă între ei, iar asta fără certurile pe mâncare, pe cele mai bune focuri şi pe locurile de dormit. Ai crede că, văzând cum aproape că le-a pierit rasa, ar fi mai îngăduitori unii cu alţii, da'…
Hagrid oftă profund.
— În seara aceea a izbucnit o luptă, am văzut-o de la intrarea în peşteră, privind în jos în vale. A durat ore întregi, zgomotul era de necrezut. Iar când a răsărit soarele, zăpada era roşie şi capul îi zăcea pe fundul lacului.
— Capul cui? icni Hermione.
— Al lui Karkus, zise Hagrid cu greutate. A apărut un gurg nou, Golgomath. Ei bine, nu ne aşteptam la un nou gurg la două zile după ce legaserăm o relaţie de prietenie cu primul, şi aveam ciudata senzaţie că Golgomath nu avea să fie la fel de dornic să ne asculte, dar trebuia să încercăm.
— V-aţi dus şi aţi vorbit cu el? întrebă Ron, nevenindu-i să creadă. După ce l-aţi văzut cum i-a tăiat capul altui uriaş?
— Sigur că da, spuse Hagrid, doar nu făcuserăm tot drumul ăla ca să renunţăm după două zile! Ne-am dus cu următorul cadou pe care intenţionaserăm să i-l dăm lui Karkus. Ştiam că n-aveam nici o şansă înainte să fi deschis gura. Stătea acolo, purtând coiful lui Karkus, şi privindu-ne strâmb, în timp ce ne apropiam. Era imens, unul dintre cei mai mari de acolo. Părul negru, dinţii la fel şi un colier de oase. Unele păreau să fie de om. Ei bine, am făcut o încercare, am întins un sul mare de piele de dragon şi am zis: „Un dar pentru gurgui uriaşilor… „. Înainte să-mi fi dat seama, atârnam în aer de picioare, mă înşfăcaseră doi dintre amicii lui.
Hermione îşi duse mâinile la gură.
— Cum ai ieşit din încurcătura asta? întrebă Harry.
— N-aş fi reuşit dacă n-ar fi fost Olympe, zise Hagrid. Şi-a scos bagheta şi a făcut nişte vrăji mai repede decât am văzut vreodată. Absolut minunate. I-a lovit direct în ochi pe cei care mă ţineau, cu Blesteme de Conjunctivită, aşa că mi-au dat drumul imediat — însă abia atunci am dat de bucluc, pentru că folosiseră magia împotriva lor, şi tocmai asta urăsc uriaşii la vrăjitori. A trebuit să ne luăm picioarele la spinare şi am ştiut că nu mai aveam cum să intrăm din nou în tabără.
— Fir-aş să fiu, Hagrid, zise Ron încet.
— Şi atunci, cum de v-a luat atât de mult să vă întoarceţi acasă, dacă aţi stat acolo doar trei zile? întrebă Hermione.
— Nu am plecat după trei zile! spuse Hagrid, părând jignit. Dumbledore conta pe noi!
— Dar tocmai ai zis că nu mai aveaţi cum să vă întoarceţi!
— Ziua nu puteam, aşa e. Nu trebuia decât să regândim lucrurile puţin. Ne-am dat la fund pentru vreo două zile în peşteră şi am stat la pândă. Dar ce am văzut nu a fost de bine.
— A mai tăiat şi alte capete? întrebă Hermione speriată.
— Nu, zise Hagrid, mi-aş dori să fi fost aşa.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că am descoperit cât de curând că noul gurg nu era împotriva tuturor vrăjitorilor, ci doar împotriva noastră.
— Devoratorii Morţii? întrebă Harry repede.
— Da, zise Hagrid sumbru. Câţiva dintre ei îl vizitau zilnic, aducându-i daruri gurgului, iar el nu îi atârna cu capul în jos.
— De unde ştii că erau Devoratori ai Morţii? zise Ron.
— Pentru că l-am recunoscut pe unul dintre ei, mormăi Hagrid. Macnair, vi-l amintiţi? Tipul pe care l-au trimis să-l omoare pe Buckbeak? Nebun, asta e. Îi place să omoare la fel de mult ca lui Golgomath; nici nu mă mir că s-au înţeles atât de bine.
— Deci Macnair i-a convins pe uriaşi să se alăture Ştii-Tu-Cui? zise Hermione disperată.
— Nu te grăbi, încă nu am terminat de povestit! zise indignat Hagrid, care, având în vedere că la început nu voise să le spună nimic, părea să se simtă foarte bine. Eu şi cu Olympe am discutat şi am căzut de acord că simplul fapt că gurgul părea să-l prefere pe Ştiţi-Voi-Cine nu însemna că asta simţeau toţi. Trebuia să încercăm să-i convingem pe alţii, pe cei care nu îl doriseră pe Golgomath ca gurg.
— Cum aţi putut să vă daţi seama care erau? întrebă Ron.
— Păi, erau cei care erau bătuţi zob, nu-i aşa? zise Hagrid răbdător. Cei care erau cât de cât deştepţi nu-i stăteau în cale lui Golgomath, ascunzându-se ca şi noi în peşterile din jurul vâlcelei. Aşa că ne-am hotărât să mergem noaptea prin peşteri şi să vedem dacă nu puteam să-i convingem pe unii dintre ei.
— Aţi mers prin peşteri întunecate, căutând uriaşi? zise Ron, cu o notă de respect îngrozit în glas.
— Păi, nu uriaşii erau grija noastră principală, zise Hagrid. Eram mai îngrijoraţi din cauza Devoratorilor Morţii. Dumbledore ne spusese dinainte să nu avem de-a face cu ei, dacă puteam să-i evităm, şi problema era că ştiau că eram prin preajmă, presupun că le-a povestit Golgomath de noi. Noaptea, când uriaşii dormeau şi noi vroiam să ne strecurăm în peşteri, Macnair şi cu celălalt ne căutau, furişându-se prin munţi. Mi-a fost greu s-o împiedic pe Olympe să sară pe ei, zise Hagrid, cu colţurile gurii ridicându-i barba neîngrijită, ardea de nerăbdare să-i atace… Olympe e extraordinară când se înflăcărează… pătimaşă, ştiţi voi… presupun că e de vină partea franţuzească…
Hagrid privi cu ochii înceţoşaţi în foc. Harry îl lăsă treizeci de secunde înainte să-şi dreagă vocea.
— Şi ce s-a mai întâmplat? Aţi reuşit să vă apropiaţi de vreunul dintre ceilalţi uriaşi?
— Poftim? A… a, da, am reuşit. Da, în a treia noapte după ce a fost omorât Karkus, ara ieşit pe furiş din peştera în care ne ascunseserăm şi am coborât iar în vâlcea, fiind cu ochii în patru după Devoratorii Morţii. Am intrat în câteva peşteri, fără succes… apoi, cam în a şasea, am găsit trei uriaşi care se ascundeau.
— Trebuie să fi fost înghesuială în peşteră, zise Ron.
— Nu aveai unde să arunci un cnez, zise Hagrid.
— Nu v-au atacat când v-au văzut? întrebă Hermione.
— Probabil că ar fi făcut-o, dacă ar fi fost în stare, zise Hagrid, dar erau grav răniţi toţi trei. Fuseseră bătuţi măr de gaşca lui Golgomath, se treziseră şi se târâseră în cel mai apropiat adăpost pe care îl găsiseră. Oricum, unul dintre ei ştia ceva engleză, le-a tradus celorlalţi şi se părea că lucrurile pe care le-am spus n-au fost tocmai rău primite. Aşa că ne-am tot întors, vizitându-i pe răniţi… cred că la un moment dat convinseserăm vreo şase sau şapte.
— Şase sau şapte? zise Ron entuziasmat. Păi, nu-i deloc rău… or să vină aici şi or să înceapă să lupte cu noi împotriva Ştii-Tu-Cui?
Însă Hermione zise:
— Cum adică „la un moment dat”, Hagrid?
Hagrid o privi cu tristeţe.
— Gaşca lui Golgomath a atacat peşterile. După asta, cei care au supravieţuit nu au mai vrut să aibă de-a face cu noi.
— Deci… deci nu mai vine nici un uriaş? zise Ron dezamăgit.
— Nu, spuse Hagrid, oftând profund, în timp ce îşi întorcea felia de carne şi îşi punea pe faţă partea mai rece, dar am făcut ce trebuia să facem, le-am transmis mesajul lui Dumbledore, iar unii dintre ei l-au ascultat şi presupun că vreo câţiva or să-l ţină minte. Dar poate că cei care nu vor să stea cu Golgomath or să părăsească munţii şi trebuie să existe o posibilitate să-şi aducă aminte că Dumbledore e de partea lor… s-ar putea să vină.