Acum fereastra începuse să se acopere de zăpadă. Harry îşi dădu seama că avea roba udă leoarcă în dreptul genunchilor: Colţ saliva cu capul în poala lui.
— Hagrid? zise Hermione încet după o vreme.
— Mmm?
— Ai… ai găsit vreun indiciu… ai auzit ceva de… de… mama ta cât ai fost acolo?
Ochiul neacoperit al lui Hagrid se opri asupra ei şi Hermione păru oarecum speriată.
— Îmi pare rău… am … uită ce-am spus…
— A murit, mormăi Hagrid. A murit cu ani în urmă. Am aflat de la ei.
— A… îmi… îmi pare tare rău, zise Hermione cu o voce stinsă.
Hagrid ridică din umerii săi masivi.
— Nu e cazul, zise el scurt.
Hermione se uită neliniştită la Harry şi Ron, fiind evident că aştepta de la ei să vorbească.
— Hagrid, dar tot nu ne-ai explicat cum ai ajuns în halul ăsta, zise Ron, făcând un semn spre chipul pătat de sânge al uriaşului.
— Şi nici de ce te-ai întors atât de târziu, zise Harry. Sirius ne-a spus că Madame Maxime s-a întors cu mult timp în urmă…
— Cine te-a atacat? spuse Ron.
— Nu am fost atacat! zise Hagrid cu emfază. Am…
Însă restul propoziţiei fu acoperit de o salvă subită de ciocănituri în uşă. Hermione icni. Cana îi alunecă din mână si se sparse de podea, iar Colţ scheună. Toţi patru se uitară pe fereastra de lângă uşă. Pe draperia subţire era desenată umbra unei persoane mici şi bondoace.
— Ea e! şopti Ron.
— Treceţi aici! zise Harry repede.
Înşfăcând Pelerina Invizibilă, o aruncă asupra sa şi a lui Hermione, în timp ce Ron alerga de partea cealaltă a mesei şi se arunca şi el sub pelerină. Strânşi unii în alţii, se dădură cu spatele într-un colţ. Colţ lătra înnebunit la uşă. Hagrid părea cu totul derutat.
— Hagrid, ascunde-ne cănile!
Hagrid luă cana lui Harry şi pe a lui Ron şi le aruncă sub o pernă din coşul lui Colţ. Câinele sărea acum la uşă; Hagrid îl dădu la o parte cu piciorul şi o deschise.
Profesoara Umbridge stătea în pragul uşii, îmbrăcată cu pelerina ei verde de tweed şi o căciulă cu apărători de urechi. Cu gura făcută pungă, se dădu în spate ca să vadă chipul lui Hagrid; abia îi ajungea la buric.
— Aşa deci, zise ea rar şi tare, de parcă ar fi vorbit cu un surd. Tu eşti Hagrid, nu-i aşa?
Fără să aştepte un răspuns, intră în cameră, rotindu-şi ochii exoftalmici în toate părţile.
— Pleacă, se răsti ea, vânturându-şi geanta spre Colţ, care sărise spre ea şi încerca să o lingă pe faţă.
— Ăă — nu vreau să fiu nepoliticos, zise Hagrid, holbându-se la ea, dar cine naiba eşti?
— Mă numesc Dolores Umbridge.
Profesoara cercetă coliba cu privirea. De două ori se uită exact în colţul unde era Harry, făcut sandviş între Ron şi Hermione.
— Dolores Umbridge? spuse Hagrid, părând extrem de derutat. Credeam că eşti la Minister… nu lucrezi pentru Fudge?
— Am fost adjunctul ministrului, aşa este, zise Umbridge, plimbându-se acum prin colibă şi înregistrând fiecare detaliu, de la sacul sprijinit de perete la pelerina de drum abandonată. Acum sunt profesoara de Apărare contra Magiei Negre…
— Mare curaj, zise Hagrid, nu sunt mulţi care ar mai accepta postul ăsta.
— … şi Marele Inchizitor de la Hogwarts, zise Umbridge, fără să dea nici un semn că îl auzise.
— Ce înseamnă asta? zise Hagrid, încruntându-se.
— Exact ce vroiam să întreb şi eu, zise Umbridge, arătând spre cioburile de porţelan de pe podea care fuseseră cana lui Hermione.
— A, zise Hagrid, cu o privire imprudentă spre colţul unde erau ascunşi Harry, Ron şi Hermione, a…, a fost… a fost Colţ. A spart o cană. aşa că a trebuit să o folosesc pe asta în locul ei.
Hagrid arătă spre cana din care băuse, cu o mână încă încleştată pe felia de carne de dragon pusă pe ochi. Umbridge stătea acum în faţa lui, înregistrând fiecare detaliu al înfăţişării sale.
— Am auzit voci, zise ea încet.
— Vorbeam cu Colţ, zise Hagrid cu hotărâre.
— Şi îţi răspundea?
— Păi… într-un fel, zise Hagrid, părând stânjenit. Colţ e aproape ca un om, aşa cred uneori…
— Sunt trei rânduri de urme în zăpadă care duc de la uşile castelului la coliba ta, spuse Umbridge mieros.
Hermione icni, iar Harry îi puse o mână pe gură. Din fericire, Colţ mirosea zgomotos poala robei profesoarei Umbridge pe lângă ei şi aceasta nu păru să fi auzit.
— Păi, abia m-am întors, zise Hagrid, fluturând o mână enormă către sacul de merinde. Poate că a venit să mă vadă cineva mai devreme şi nu m-a găsit.
— Nu sunt urme care să se îndepărteze de uşa colibei.
— Păi, nu… nu ştiu ce ar însemna asta… zise Hagrid, trăgându-se neliniştit de barbă şi uitându-se iar spre colţul unde erau Harry, Ron şi Hermione, de parcă ar fi cerut ajutor. Ăă…
Umbridge se întoarse şi măsură coliba, uitându-se în jur cu atenţie. Se aplecă şi se uită sub pat. Deschise dulapurile lui Hagrid. Trecu la patru centimetri de locul unde erau lipiţi de perete Harry, Ron şi Hermione; Harry chiar îşi supse burta când femeia trecu pe lângă ei. După ce se uită atent în ceaunul enorm pe care îl folosea Hagrid la gătit, se întoarse iar şi zise:
— Ce ai păţit? Cum te-ai ales cu rănile astea?
Hagrid îşi dădu repede la o parte felia de carne de pe faţă, ceea ce după Harry fu o greşeală, pentru că acum erau vizibile vânătăile negre şi mov din jurul ochiului, plus marea cantitate de sânge proaspăt şi coagulat de pe chipul său.
— A, am… avut un fel de accident, zise el neconvingător.
— Ce fel de accident?
— M-am… m-am împiedicat.
— Te-ai împiedicat, repetă ea cu răceală.
— Da, exact. De… de coada de mătură a unui prieten. Eu, unul, nu zbor. Păi, uită-te cât sunt de mare, nu cred că există o coadă de mătură care să mă ţină. Un prieten al meu creşte cai Abraxan, nu ştiu dacă i-ai văzut vreodată, nişte animale mari, înaripate, ştii, am călărit puţin pe unul dintre ei şi a fost…
— Unde ai fost? întrebă Umbridge, întrerupând calmă bolboroseala lui Hagrid.
— Unde am…?
— Fost, da, zise ea. Semestrul a început acum două luni. Un alt profesor a trebuit să te înlocuiască la orele de curs. Nici unul dintre colegii tăi nu a putut să îmi dea informaţii despre locul unde te-ai dus. Nu ai lăsat nici o adresă. Unde ai fost?
Urmă o pauză în care Hagrid se holbă la ea cu ochiul descoperit recent. Harry aproape că auzi cum îi lucra creierul la capacitate maximă.
— Am… am fost plecat din cauza unor probleme de sănătate, zise el.
— Probleme de sănătate, zise profesoara Umbridge.
Ochii ei cercetară chipul palid şi umflat al lui Hagrid; sângele de dragon i se scurgea delicat şi încet pe tunică.
— Am înţeles.
— Da, spuse Hagrid, un pic de aer curat, ştii cum e…
— Da, ca paznic al vânatului, probabil că e greu să ai parte de aer curat, zise Umbridge perfid.
Mica porţiune de pe chipul lui Hagrid care nu era neagră şi mov roşi.
— Păi… am schimbat decorul, ştii doar…
— Cu cel de munte? zise Umbridge repede.
Ştie, îşi zise Harry disperat.
— De munte? repetă Hagrid, fiind evident că gândea rapid. Nu, cu cel din sudul Franţei, în cazul meu. Un pic de soare şi… şi de mare.
— Într-adevăr? spuse Umbridge. Nu prea eşti bronzat.
— Da… păi… am pielea sensibilă, spuse Hagrid, încercând să zâmbească agreabil.
Harry observă că îşi pierduse doi dinţi. Umbridge îl privi cu răceală; îi pierise zâmbetul. Apoi îşi ridică geanta puţin mai sus sub braţ şi zise: