— Astăzi o să lucrăm aici! le strigă Hagrid fericit elevilor care se apropiau, făcând semn cu capul şi întorcându-se către copacii întunecaţi din spatele lui. Sunt puţin mai la adăpost! Oricum, preferă întunericul.
— Cine preferă întunericul? îl auzi Harry pe Reacredinţă spunându-le tăios lui Crabbe şi Goyle, cu o urmă de panică în glas. Cine a zis că preferă întunericul — aţi auzit?
Harry îşi aminti o altă ocazie când Reacredinţă intrase în Pădure în trecut; nici atunci nu fusese foarte curajos. Zâmbi în sinea lui; după meciul de vâjthaţ, era de acord cu tot ce îl deranja pe Reacredinţă.
— Sunteţi gata? zise Hagrid vesel, uitându-se la elevii din jur. În regulă, v-am păstrat o incursiune în Pădure pentru anul cinci. M-am gândit să mergem şi să vedem creaturile astea în habitatul lor natural. Astăzi vom studia ceva destul de rar, presupun că sunt singura persoană din Marea Britanie care a reuşit să-i dreseze.
— Şi eşti sigur că sunt dresaţi, da? zise Reacredinţă, cu o panică şi mai pronunţată în glas. Dar n-ar fi prima oară când vii cu chestii sălbatice la ore, nu-i aşa?
Viperinii murmurară aprobator şi câţiva Cercetaşi păreau şi ei să-i dea dreptate lui Reacredinţă.
— Bineînţeles că sunt dresaţi, zise Hagrid, încruntându-se şi ridicându-şi puţin jumătatea de vacă pe umeri.
— Atunci, ce ai păţit la faţă? întrebă Reacredinţă.
— Vezi-ţi de treaba ta! zise Hagrid, supărat. Bun, dacă aţi terminat cu întrebările idioate, veniţi după mine!
Se întoarse şi se duse direct în Pădure. Nimeni nu părea foarte dispus să-l urmeze. Harry le aruncă o privire lui Ron si Hermione, care oftară, dar încuviinţară din cap, şi toţi trei porniră după Hagrid, conducând restul clasei.
Merseră cam zece minute înainte să ajungă într-un loc unde copacii erau atât de apropiaţi între ei, încât era întuneric ca în amurg şi nu exista strop de zăpadă pe pământ. Cu un mormăit, Hagrid puse jos jumătatea de vacă, se dădu înapoi şi se întoarse cu faţa spre elevii săi, dintre care cei mai mulţi se furişau de la un copac la altul, şi se apropiau de el, uitându-se în jur agitaţi, de parcă s-ar fi aşteptat să-i atace ceva din clipă în clipă.
— Apropiaţi-vă, apropiaţi-vă, îi încurajă Hagrid. Acum or să fie atraşi de mirosul cărnii, dar o să-i chem oricum, pentru că or să se bucure să afle că sunt eu.
Se întoarse, îşi scutură capul miţos, ca să-şi dea părul din ochi, şi scoase un ţipăt strident, ciudat, care răsună printre copacii întunecaţi ca strigătul unei păsări monstruoase. Nimeni nu râse: cei mai mulţi erau prea speriaţi ca să mai scoată un sunet.
Hagrid mai scoase un ţipăt strident. Trecu un minut, timp în care elevii se uitară în continuare agitaţi peste umăr şi printre copaci, ca să zărească orice se apropia. Si apoi, îi timp ce Hagrid îşi dădea părul din faţă pentru a treia oară şi îşi umfla pieptul enorm, Harry îl înghionti pe Ron şi arată spre spaţiul întunecat dintre doi arbori noduroşi de tisă.
În beznă se ghicea o pereche de ochi pustii, albi, strălucitori, care erau din ce în ce mai mari, iar o clipă mai târziu apărură din întuneric capul ca de dragon, gâtul şi apoi corpul scheletic al unui cal înaripat mare şi negru. Se uită în jur la elevi pentru câteva clipe, fluturându-şi coada lungă şi neagră, după care îşi plecă încet capul şi începu să sfâşie o halcă din vaca moartă, cu colţii săi ascuţiţi.
Harry fu cuprins de un mare val de uşurare. Măcar asta era dovada că nu îşi imaginase aceste creaturi, că erau reale: şi Hagrid ştia de ele. Îl privi entuziasmat pe Ron, însă acesta încă se uita printre copaci, iar după câteva clipe îi şopti:
— De ce nu-i mai strigă Hagrid încă o dată?
Majoritatea celorlalţi elevi aveau nişte expresii de confuzie şi de aşteptare încordată, la fel ca a lui Ron, şi încă se uitau în toate părţile, nu numai spre calul care era la câţiva metri de ei. Mai erau doar două persoane care păreau să-i poată vedea: un băiat deşirat de la Viperini, care stătea chiar în spatele lui Goyle şi-l urmărea pe cal mâncând cu o expresie de dezgust maxim pe chip, şi Neville, ai cărui ochi urmau mişcarea amplă a cozii lungi şi negre.
— A, uite, mai vine unul! zise Hagrid mândru, când din copacii întunecaţi apăru un al doilea cal negru, care îşi strânse aripile de piele mai aproape de corp şi îşi coborî capul ca să se înfrupte din carne. Acum… ridicaţi mâna, cine poate să-i vadă?
Extrem de mulţumit că măcar avea să înţeleagă în sfârşit misterul acestor cai, Harry ridică mâna. Hagrid îi făcu un semn aprobator cu capul.
— Da… da, ştiam că o să poţi, Harry, îi zise el cu seriozitate. Şi tu, Neville, da? Şi…
— Scuză-mă, zise Reacredinţă pe o voce batjocoritoare, dar cam ce s-ar presupune că ar trebui să vedem?
Drept răspuns, Hagrid arătă spre scheletul vacii de pe pământ. Toţi elevii se holbară la el pentru câteva clipe, apoi mai multora li se tăie respiraţia şi Parvati ţipă. Harry înţelese de ce: într-adevăr, era un spectacol foarte ciudat să vezi cum bucăţelele de carne se desfac de pe oase şi dispar din senin.
— Ce anume face chestia asta? întrebă Parvati pe o voce îngrozită, ascunzându-se după cel mai apropiat copac. Cine o mănâncă?
— Nişte Thestrali, spuse Hagrid mândru, iar Hermione scoase un mic „Aha!” de înţelegere de lângă Harry. Hogwarts are o întreagă herghelie aici. Acum, cine ştie…?
— Însă nu-i a bună, zău aşa! întrerupse Parvati, părând alarmată. Se zice că le aduc tot felul de ghinioane îngrozitoare celor care îi văd. Doamna profesoară Trelawney mi-a spus la un moment dat…
— Nu, nu, nu, zise Hagrid râzând, asta-i doar o superstiţie, sunt extrem de inteligenţi şi folositori! Bineînţeles, cei de aici nu prea au mult de lucru, mai mult trag trăsurile şcolii, în afară de cazul în care Dumbledore pleacă într-o călătorie lungă şi nu vrea să Apară — aha, uite încă vreo doi, uitaţi-i…
Mai ieşiră doi cai în linişte dintre copaci, unul dintre ei trecând foarte aproape de Parvati, care tremură şi se lipi şi mai tare de copac, spunând:
— Cred că am simţit ceva, cred că e aproape de mine!
— N-ai grijă, nu îţi face nimic, zise Hagrid cu răbdare. În ordine, cine poate să-mi spună de ce unii dintre voi pot să-i vadă şi alţii nu?
Hermione ridică mâna.
— Spune, zise Hagrid, zâmbindu-i larg.
— Singurii care pot să-i vadă pe Thestrali, zise ea, sunt cei care au văzut moartea.
— Perfect adevărat, zise Hagrid solemn, zece puncte pentru Cercetaşi. Să ştiţi că Thestralii…
— Hm, hm.
Sosise profesoara Umbridge. Stătea la câţiva paşi de Harry, purtându-şi pălăria şi pelerina verde, cu clipboard-ul pregătit. Hagrid, care nu mai auzise niciodată până atunci tusea falsă a lui Umbridge, se uită oarecum îngrijorat la cel mai apropiat Thestral, convins că el scosese sunetul acela.
— Hm, hm.
— A, salut! zise Hagrid, zâmbind, după ce localiză sursa zgomotului.
— Ai primit mesajul pe care ţi l-am trimis la colibă azi-dimineaţă? zise Umbridge, la fel de răspicat şi rar cum vorbise şi data trecută, de parcă i s-ar fi adresat cuiva care era şi străin, şi foarte încet la minte. În care te anunţam că o să vin în inspecţie la oră?
— A, da, spuse Hagrid vesel. Mă bucur că ai găsit locul fără probleme! Păi, după cum poţi să vezi… sau, nu ştiu… chiar poţi? Astăzi studiem Thestralii…