— Poftim? zise profesoara Umbridge tare, ducându-şi mâna pâlnie la ureche şi încruntându-se. Ce ai spus?
Hagrid păru puţin derutat.
— Ăă… Thestralii! zise el tare. Ştii doar, nişte cai mari — ăă… înaripaţi!
Îşi întinse mâinile imense plin de speranţă. Profesoara Umbridge îşi ridică sprâncenele şi murmură, în timp ce îşi nota ceva pe clipboard:
— Trebuie… să… recurgă… la… limbajul… primitiv… al semnelor… primitive.
— Păi… mă rog… zise Hagrid, întorcându-se la elevii săi şi părând puţin tulburat, ăă… ce spuneam?
— Pare… să… aibă… memorie… scurtă, bombăni Umbridge, destul de tare ca să o poată auzi toată lumea.
Draco Reacredinţă arăta de parcă ar fi sosit Crăciunul cu o lună mai devreme; Hermione, pe de altă parte, se făcuse roşie de o furie nerostită.
— A, da, zise Hagrid, aruncând o privire neliniştită spre clipboard-ul lui Umbridge, însă continuând cu vitejie. Da, vroiam să vă spun cum se face că avem o herghelie. Da, deci, am început cu un mascul şi cinci femele. Acesta — îl bătu cu palma pe primul cal care apăruse — pe nume Tenebrus, este preferatul meu, primul care s-a născut aici, în Pădure…
— Eşti conştient, zise Umbridge tare, întrerupându-l, că Ministerul Magiei a declarat Thestralii ca fiind „periculoşi”?
Lui Harry i se făcu inima cât un purice, dar Hagrid râse.
— Thestralii nu sunt periculoşi! Ce-i drept, ar putea să ia o îmbucătură din tine dacă îi superi rău…
— Dă… semne… de… plăcere… când… se… gândeşte… la… violenţă, bombăni Umbridge, mâzgălind iar pe clipboard.
— Ei… haida-de! zise Hagrid, părând acum puţin neliniştit. Păi, şi un câine te muşcă dacă-l întărâţi, nu-i aşa?… Dar Thestralii doar au o reputaţie proastă din cauza chestiei cu moartea… se credea că erau de rău augur, nu-i aşa? Însă pur şi simplu nu înţelegeau, nu-i aşa?
Umbridge nu răspunse; îşi termină de scris ultima observaţie şi apoi îşi ridică privirea spre Hagrid şi zise, din nou foarte tare şi rar:
— Te rog să continui să predai în mod normal. Eu o să mă plimb, continuă ea şi mimă mersul (Reacredinţă şi Pansy Parkinson aveau mici crize tăcute de râs), printre elevi (indică diferiţi elevi) şi o să le pun întrebări.
Făcu un semn spre gură pentru a indica vorbitul.
Harry se holbă la ea, nepricepând de ce Umbridge se purta de parcă Hagrid nu ar fi înţeles engleza obişnuită. Hermione avea acum lacrimi în ochi de supărare.
— Cotoroanţo, cotoroanţă malefică ce eşti! şopti ea, în timp ce Umbridge se îndrepta spre Pansy Parkinson. Ştiu ce faci, cotoroanţă groaznică, nebună, rea ce…
— Ăă… oricum, zise Hagrid, chinuindu-se de zor să reia firul lecţiei, deci… Thestralii. Da. Păi, există o grămadă de lucruri pozitive despre ei…
— Ţi se pare, îi zise profesoara Umbridge pe o voce răsunătoare lui Pansy Parkinson, că înţelegi ce spune domnul profesor Hagrid?
Exact ca şi Hermione, Pansy avea lacrimi în ochi, dar lacrimile ei erau de râs: mai mult, dădu un răspuns aproape incoerent tocmai pentru că încerca să-şi reprime chicotelile.
— Nu… pentru că… păi… de cele mai multe ori… seamănă cu un mormăit…
Umbridge mâzgăli iar pe clipboard. Puţinele porţiuni fără vânătăi de pe chipul lui Hagrid roşiră, însă uriaşul încercă să se poarte ca şi când nu ar fi auzit răspunsul lui Pansy.
— Ăă… da… lucruri pozitive despre ei. Păi, după ce sunt domesticiţi, ca aceştia, nu se vor mai rătăci niciodată, şi nici tu cu ei. Un simţ de orientare uimitor, nu trebuie decât să le spui unde vrei să mergi…
— Presupunând că te înţeleg, bineînţeles, zise Reacredinţă tare şi Pansy Parkinson izbucni într-o criză de noi chicoteli.
Profesoara Umbridge le zâmbi cu indulgenţă şi apoi se duse la Neville.
— Poponeaţă, tu poţi să-i vezi pe Thestrali, nu-i aşa? zise ea.
Neville încuviinţă din cap.
— Pe cine ai văzut cum a murit? întrebă ea pe un ton indiferent.
— Pe… pe bunicul meu, zise Neville.
— Şi ce părere ai despre ei? zise ea, fluturându-şi mâna bondoacă spre caii, care până atunci sfâşiaseră o mare parte din hoit până la os.
— Ăă… zise Neville agitat, aruncându-i o privire lui Hagrid. Păi, sunt… ăăă… În regulă…
— Elevii… sunt… prea… intimidaţi… ca… să… recunoască… faptul… că… le… este… frică, murmură Umbridge, notându-şi o altă observaţie pe clipboard.
— Ba nu! zise Neville supărat. Nu mi-e frică de ei!
— Nu-i nici o problemă, zise Umbridge, bătându-l pe umăr pe Neville, cu ceea ce ar fi vrut să fie un zâmbet înţelegător, deşi lui Harry i se păru că era mai degrabă răutăcios. Păi, Hagrid, se întoarse să se uite la el, vorbind iar pe vocea aceea tare şi rară, cred că am notat destul. Vei primi (mimă că lua ceva din aer din faţa ei) rezultatul inspecţiei (arătă spre clipboard) peste zece zile.
Ridică mâna cu degete mici şi butucănoase, apoi, zâmbind mai larg şi semănând mai mult ca oricând cu o broască râioasă sub pălăria ei verde, plecă de lângă ei, lăsându-i pe Reacredinţă şi pe Pansy Parkinson în hohote de râs, pe Hermione tremurând de mânie şi pe Neville confuz şi supărat.
— Hoaşcă odioasă, mincinoasă care răstălmăceşte tot! izbucni Hermione o jumătate de oră mai târziu, în timp ce se întorceau la castel prin şanţurile pe care le făcuseră înainte prin zăpadă. Vă daţi seama ce face? Este tot problema hibrizilor… Încearcă să facă din Hagrid un fel de trol idiot, doar pentru că mama lui a fost uriaşă… şi este nedrept, chiar nu a fost o lecţie rea — mă rog, dacă ar fi fost iar Homarii cu Capete Explozive, poate, dar Thestralii sunt în regulă… de fapt, pentru Hagrid a fost foarte bine!
— Umbridge a spus că sunt periculoşi, zise Ron.
— Păi, cum a zis şi Hagrid, pot să aibă grijă de ei înşişi, zise Hermione nerăbdătoare, şi presupun că o profesoară ca Grubbly-Plank nu ni i-ar arăta înainte de nivelul T.V.E.E., dar chiar sunt foarte interesanţi, nu-i aşa? Mai ales când te gândeşti că unii pot să-i vadă şi alţii nu! Mi-aş dori să pot să-i văd.
— Zău? o întrebă Harry încet.
Păru dintr-o dată îngrozită.
— Vai, Harry… iartă-mă… nu, sigur că nu vreau… am spus o mare tâmpenie.
— E în ordine, zise el repede, nu-ţi face griji.
— Mă mir că au putut să-i vadă atât de mulţi, zise Ron. Trei dintr-o clasă…
— Da, Weasley, chiar ne întrebam şi noi, se auzi o voce răutăcioasă.
Reacredinţă, Crabbe şi Goyle mergeau chiar în spatele lor pe zăpada care înăbuşea sunetele, fără să fi fost auziţi de nici unul dintre ei.
Crezi că, dacă ai vedea cum o mierleşte cineva, ai putea să vezi balonul mai bine?
El, Crabbe şi Goyle râseră în hohote în timp ce îşi croiau drum spre castel, iar apoi începură să cânte „Weasley e al nostru rege.” Lui Ron i se înroşiră urechile.
— Ignoră-i, pur şi simplu ignoră-i, zise Hermione, scoţându-şi bagheta şi făcând iar vraja care producea aer cald, astfel încât să poată să creeze o cale mai simplă prin zăpada neatinsă dintre ei şi sere.
Sosi luna decembrie, aducând mai multă zăpadă şi o adevărată avalanşă de teme pentru cei din anul cinci. Îndatoririle de Perfecţi ale lui Ron şi Hermione erau şi ele din ce în ce mai apăsătoare pe măsură ce se apropia Crăciunul. Fură chemaţi să supravegheze decorarea castelului („Să te văd cum agăţi beteala, când Peeves are celălalt capăt şi încearcă să te sugrume cu ea”, zise Ron), să aibă grijă ca elevii din primul şi al doilea an să stătea înăuntru în pauze din cauza frigului năprasnic. („Şi să ştii că sunt nişte puşti mici şi obraznici, noi nu eram atât de nepoliticoşi în primul an,” comentă Ron) şi să patruleze pe holuri, în schimburi cu Argus Filch, care suspecta că atmosfera sărbătorilor ar fi putut să se facă simţită printr-o explozie de dueluri vrăjitoreşti („Omul ăla are o baligă în loc de creier,” observă Ron mânios). Erau atât de ocupaţi, încât Hermione chiar încetase să tricoteze pălării pentru spiriduşi şi îşi făcea griji că nu mai avea decât trei.