Urmă un zumzet de entuziasm. Începură să iasă din cameră câte doi sau trei, ca de fiecare dată, majoritatea îi urară „Crăciun fericit” lui Harry în drum spre uşă. Vesel, acesta strânse pernele cu Ron şi Hermione şi le puseră deoparte, stivuindu-le cu grijă. Ron şi Hermione plecară înaintea lui; el rămase puţin în urmă, pentru că Cho încă era acolo şi spera să aibă parte de un „Crăciun fericit” şi din partea ei.
— Nu, ia-o înainte, o auzi spunându-i prietenei ei Marietta şi inima îi zvâcni, gata să ajungă în regiunea mărului lui Adam.
Simulă că aranja stiva de perne. Era destul de sigur că acum erau singuri şi aştepta ca fata să spună ceva. În schimb, o auzi trăgându-şi nasul cu putere.
Se întoarse şi o văzu pe Cho stând în mijlocul camerei, cu lacrimi pe obraji.
— Ce…?
Nu ştia ce să facă. Cho stătea pur şi simplu acolo, plângând încet.
— Ce s-a întâmplat? zise el timid.
Cho clătină din cap şi se şterse cu mâneca la ochi.
— Îmi… pare rău, zise ea cu greutate. Presupun că… este doar… din cauza a ceea ce am învăţat… Însă mă… mă întreb dacă… el ar mai fi fost în viaţă… dacă ar fi ştiut toate astea.
Lui Harry i se strânse inima, care ajunse mai jos de locul ei obişnuit, rămânând undeva în jurul buricului. Ar fi trebuit să-şi fi imaginat. Voia să vorbească despre Cedric.
— Dar ştia foarte bine, zise Harry cu greu. Era foarte priceput, altfel nu ar fi reuşit să ajungă în mijlocul labirintului. Dar nu ai nici o şansă, în cazul în care Cap-de-Mort chiar vrea să te omoare.
Fata suspină când auzi numele lui Cap-de-Mort, însă se uită la Harry fără să clipească.
— Tu ai supravieţuit când erai foarte mic, zise ea încet.
— Da, păi… zise Harry încet, îndreptându-se spre uşă, nu ştiu de ce, nimeni nu ştie, aşa că nu e deloc un motiv de mândrie.
— Ah, nu pleca! zise Cho.
Era foarte drăguţă, chiar şi când avea ochii roşii şi umflaţi. Harry se simţi teribil de nefericit. Ar fi fost perfect mulţumit cu un simplu „Crăciun fericit”.
— Ştiu că e groaznic pentru tine, spuse ea, ştergându-se iar la ochi cu mâneca. Să vorbesc de Cedric, când tu ai văzut cum a murit… presupun că nu vrei decât să uiţi ce s-a întâmplat, nu?
Harry nu zise nimic; era cât se poate de adevărat, dar s-ar fi simţit ca ultimul om dacă i-ar fi spus.
— Ştii, eşti un profesor f-foarte bun, zise Cho, cu un zâmbet înlăcrimat. Până acum nu am mai reuşit să împietresc nimic.
— Mersi, spuse Harry stânjenit.
Se uitară unul la altul îndelung. Harry simţi o dorinţă arzătoare de a fugi din cameră şi, în acelaşi timp, o imposibilitate desăvârşită de a-şi mişca picioarele.
— Vâsc, zise Cho încet, arătând spre tavan, deasupra lui.
— Da, spuse Harry cu gura foarte uscată. Însă probabil că e plin de Nargli.
— Ce sunt Narglii?
— Habar n-am, spuse Harry.
Cho se apropiase de el. Lui Harry i se părea că avea creierul împietrit.
— Trebuie să o întrebi pe Nebuna. Adică pe Luna.
Cho scoase un sunet ciudat, între plânset şi râs. Acum era şi mai aproape de el. Harry ar fi putut să-i numere pistruii de pe nas.
— Harry, îmi place tare mult de tine.
Harry nu mai putu să gândească. Îl cuprinse o senzaţie de furnicături, care îi paralizau braţele, picioarele şi creierul.
Cho era mult prea aproape. Îi vedea fiecare lacrimă care îi atârna de gene…
Jumătate de oră mai târziu, se întoarse în camera de zi, unde îi găsi pe Hermione şi pe Ron aşezaţi pe cele mai bune locuri de lângă foc. Hermione scria o scrisoare foarte lungă; umpluse deja o jumătate de sul de pergament, care acum atârna peste marginea mesei. Ron era întins pe covorul din faţa şemineului, încercând să-şi termine temele la Transfigurare.
— De ce-ai întârziat? îl întrebă Ron, în timp ce Harry se cufunda în fotoliul de lângă Hermione.
Harry nu răspunse. Era în stare de şoc. O parte din el voia să le spună lui Ron şi Hermione ce se întâmplase, însă cealaltă jumătate ar fi dorit să ducă secretul în mormânt.
— Harry, te simţi bine? întrebă Hermione, privindu-l peste vârful penei.
Harry ridică din umeri fără prea multă convingere. De fapt, nu ştia dacă îi era bine sau nu.
— Ce e? zise Ron, sprijinindu-se în cot ca să-l vadă mai bine pe Harry. Ce s-a întâmplat?
Harry nu prea ştia cum să le spună şi nici nu-şi dădea seama dacă voia cu adevărat să o facă. Exact când se hotărî să nu spună nimic, Hermione preluă controlul discuţiei.
— Este vorba despre Cho? întrebă ea fără ocolişuri. Te-a încolţit după întâlnire?
Harry încuviinţă din cap, oarecum surprins. Ron chicoti, oprindu-se însă când întâlni privirea lui Hermione.
— Şi… ăă… ce voia? întrebă el pe o voce falsă, care se dorea firească.
— A… Începu Harry răguşit, după care îşi drese vocea şi mai încercă o dată: A… ăă…
— V-aţi sărutat? întrebă Hermione scurt.
Ron se ridică atât de repede, încât răsturnă călimara care se rostogoli peste tot covorul. Ignorând asta cu desăvârşire, se uită la Harry cu sete.
— Ei, bine? dori el să afle.
Harry privi expresia de curiozitate amestecată cu veselie a lui Ron, apoi se uită la Hermione, care era puţin încruntată, şi încuviinţă din cap.
— HA!
Ron făcu un gest triumfător cu pumnul şi izbucni în nişte hohote hârâite de râs, care făcură să tresară nişte elevi timizi din anul doi, aflaţi lângă fereastră. Lui Harry i se lăţi un zâmbet reticent pe chip, în timp ce îl privea pe Ron cum se tăvălea pe covorul din faţa şemineului. Hermione îi aruncă lui Ron o privire complet dezgustată şi se întoarse la scrisoarea ei.
— Şi? zise Ron în cele din urmă, ridicându-şi privirea spre Harry. Cum a fost?
Harry se gândi pentru o clipă.
— Ud, zise el sincer.
Ron scoase un sunet care ar fi putut să reprezinte fie extazul, fie dezgustul, era greu să-ţi dai seama.
— Pentru că plângea, continuă Harry cu greutate.
— A, zise Ron, pierindu-i puţin zâmbetul. Eşti chiar atât de nepriceput la sărutat?
— Nu ştiu, zise Harry, care nu se gândise la asta, şi începu imediat să-şi facă griji. Poate că da.
— Nici vorbă, zise Hermione distrată, scriind încă absorbită.
— De unde ştii? zise Ron foarte tăios.
— Pentru că, mai nou, Cho plânge cam tot timpul, zise Hermione vag. Plânge la ora mesei, la baie, peste tot.
— Ai crede că un mic sărut ar înveseli-o, zise Ron, zâmbind.
— Ron, spuse Hermione cu o voce demnă, înmuindu-şi pana în călimară, eşti cea mai insensibilă fiinţă pe care am avut ghinionul să o întâlnesc.
— Ce ar trebui să însemne asta? spuse Ron indignat. Cine plânge în timp ce-l sărută cineva?
— Da, chiar aşa, zise Harry, aproape disperat, cine?
Hermione se uită la amândoi cu un fel de milă.
— Nu înţelegeţi ce simte Cho acum? întrebă ea.
— Nu, ziseră Harry şi Ron într-un glas.
Hermione oftă şi puse pana deoparte.
— Păi, este evident că e foarte tristă, din cauza morţii lui Cedric. Apoi, presupun că e derutată din cauză că i-a plăcut de Cedric, iar acum îi place de Harry şi nu poate să-şi dea seama pe care dintre ei îl place mai mult. Pe urmă trebuie să se simtă vinovată, gândindu-se că este un afront faţă de amintirea lui Cedric că îl sărută pe Harry şi probabil că îşi face griji pentru ce ar putea să zică ceilalţi despre ea, dacă va fi prietena lui Harry. Şi probabil că oricum nu poate să-şi dea seama ce simte pentru Harry, pentru că el a fost cel care a stat cu Cedric când a murit, aşa că totul este foarte confuz şi dureros. A… şi se teme că va fi dată afară din echipa de vâjthaţ a Ochilor-de-Şoim pentru că zboară foarte prost în ultima vreme.