Sfârşitul discursului fu întâmpinat de o tăcere încremenită, după care Ron zise:
— Un singur om nu poate să simtă toate astea în acelaşi timp, pentru că ar exploda.
— Doar pentru că tu ai capacitatea emoţională a unei linguriţe, nu înseamnă că se întâmplă la fel şi cu noi, spuse Hermione răutăcioasă, ridicându-şi pana la loc.
— Ea a început, zise Harry. Eu nu aş fi… ea a venit spre mine… şi o secundă mai târziu plângea lipită de mine… n-am ştiut ce să fac…
— Nu te condamn, prietene, spuse Ron, alarmat de ideea unei asemenea scene.
— Nu trebuia decât să fii drăguţ cu ea, spuse Hermione, ridicându-şi privirea vioaie. Ai fost, nu-i aşa?
— Păi, zise Harry, cu faţa cuprinsă de un val neplăcut de căldură, oarecum. Am… bătut-o uşor pe umăr.
Hermione arăta de parcă s-ar fi abţinut cu mari eforturi să nu-şi dea ochii peste cap.
— Mda, presupun că ar fi putut să fie şi mai rău, zise ea. O să te mai vezi cu ea?
— Trebuie, nu-i aşa? zise Harry. Avem întâlnirile A.D., nu?
— Ştii la ce mă refer, spuse Hermione nerăbdătoare. Harry nu zise nimic. Cuvintele lui Hermione îi deschiseră noi orizonturi şi câteva posibilităţi înspăimântătoare. Încercă să-şi imagineze cum ar fi fost să meargă undeva cu Cho… În Hogsmeade, poate… şi să fie singur cu ea ore în şir. Bineînţeles, probabil că se aştepta să o invite în oraş după ce se întâmplase … Stomacul i se făcu ghem la acest gând.
— Mă rog, spuse Hermione indiferentă, preocupată iar de scrisoare, o să ai o grămadă de ocazii să o inviţi în oraş.
— Şi dacă nu o invită în oraş? zise Ron, care îl urmărise pe Harry cu o expresie neobişnuit de vicleană pe chip.
— Fii serios, spuse Hermione vag, Harry o place de foarte mult timp, nu-i aşa, Harry?
Harry nu răspunse. Da, îi plăcea de Cho de foarte mult timp, însă de fiecare dată când îşi imaginase o scenă cu ei doi împreună, Cho se simţea bine mereu, numai că, în realitate, fata plânsese în hohote pe umărul lui.
— Şi cui îi scrii de fapt romanul? o întrebă Ron pe Hermione, încercând să citească porţiunea de pergament care atârna pe jos.
Hermione o ridică imediat din faţa lui.
— Lui Viktor.
— Krum?
— Câţi Viktori cunoaştem?
Ron nu zise nimic, însă păru tulburat. Rămaseră tăcuţi pentru încă vreo douăzeci de minute, Ron terminându-şi eseul pentru Transfigurare cu multe pufnituri de nerăbdare şi tăieturi, Hermione scriind neîntrerupt chiar până la sfârşitul pergamentului, rulându-l cu grijă şi sigilându-l, iar Harry uitându-se în foc şi dorindu-şi mai mult decât orice să apară acolo chipul lui Sirius şi să-i dea nişte sfaturi despre fete. Însă focul se făcu din ce în ce mai mic, până când cărbunii încinşi se transformară în cenuşă, şi, uitându-se în jur, Harry observă că iar erau ultimii rămaşi în camera de zi.
— Păi… noapte bună, spuse Hermione, căscând larg, în timp ce se îndrepta spre scara fetelor.
— Ce-o vedea la Krum? întrebă Ron, urcând cu Harry pe scara băieţilor.
— Mă rog, spuse Harry, cântărind problema, presupun că e mai mare, nu-i aşa… şi este un jucător internaţional de vâjthaţ…
— Da, dar în afară de asta, spuse Ron, mai tulburat. Până la urmă, e un idiot ursuz, nu-i aşa?
— Cam ursuz, da, zise Harry, care se gândea tot la Cho. Îşi dădură jos robele şi îşi îmbrăcară pijamalele în tăcere;
Dean, Seamus şi Neville dormeau deja. Harry îşi puse ochelarii pe noptieră şi se băgă în pat, însă nu trase draperiile din jurul baldachinului, ci se uită fix la porţiunea de cer înstelat care se vedea pe fereastra de lângă patul lui Neville. Dacă ar fi ştiut cu o seară înainte că, după douăzeci şi patru de ore, o va fi sărutat pe Cho Chang…
— Noapte bună, mormăi Ron, de undeva din dreapta lui.
— Noapte bună, zise Harry.
Poate că data viitoare… dacă avea să mai existe o dată viitoare… avea să fie ceva mai fericită. Ar fi trebuit să o invite în oraş; probabil că ea se aşteptase la asta, şi acum era foarte supărată pe el… sau oare stătea întinsă pe pat, plângând în continuare după Cedric? Nu ştia ce să creadă. Explicaţia dată de Hermione făcuse ca totul să pară mai complicat şi nicidecum mai uşor de înţeles.
Asta ar trebui să ne înveţe aici, îşi zise el, întorcându-se pe o parte, cum funcţionează creierele fetelor… oricum, ar fi mult mai folositor decât Previziunile despre Viitor…
Neville bombăni în somn. O bufniţă strigă undeva în noapte.
Harry visă că era înapoi în camera A.D. Cho îl acuza că o ademenise acolo prin şiretlicuri; spunea că îi promisese o sută cincizeci de poze de la broscuţele de ciocolată, dacă venea. Harry protestă… Cho strigă: „Cedric mi-a dat o grămadă de poze de la broscuţele de ciocolată, uite!” Şi scoase câţiva pumni de poze din buzunarele robei, pe care le aruncă în sus. Apoi se transformă în Hermione, care zise: „Harry, totuşi, ştii că i-ai promis… cred că ar fi bine să-i dai altceva în schimb… ce zici de Fulger?” iar Harry susţinu că nu putea să-i dea Fulgerul lui Cho, pentru că era la Umbridge, şi oricum era complet ridicol, nu venise în camera A.D. decât ca să agaţe nişte globuri de Crăciun care aveau forma capului lui Dobby…
Visul se schimbă…
Îşi simţi corpul liniştit, puternic şi elastic. Plutea printre nişte bare strălucitoare de metal, pe piatra rece, întunecată… era întins pe podea, alunecând pe burtă… era întuneric şi totuşi, putea să vadă obiectele din jur scânteind cu nişte nuanţe ciudate, vibrante… Îşi întorcea capul… la prima vedere holul era gol… dar nu… În faţă, un bărbat stătea pe podea, cu bărbia căzută pe piept, cu silueta profilându-i-se în întuneric…
Harry scoase limba… simţi în aer mirosul bărbatului… era viu, dar ameţit… stând în faţa unei uşi de la capătul unui hol…
Harry îşi dorea să-l muşte… Însă trebuia să-şi înfrâneze acest impuls… avea lucruri mai importante de făcut…
Însă bărbatul se mişca… când sări în picioare, îi căzu din poală o pelerină invizibilă argintie şi Harry îi văzu silueta tremurândă, neclară, înălţându-se deasupra lui, zări o baghetă scoasă de la brâu… nu avea de ales… se ridică mult de la podea şi atacă o dată, de două, de trei ori, băgându-şi colţii adânc în carnea bărbatului, simţind cum i se frângeau coastele în maxilare, simţind şuvoiul de sânge cald…
Bărbatul ţipă de durere… apoi amuţi… se prăbuşi în spate lângă perete… sângele ţâşni peste tot pe podea…
Îl durea fruntea îngrozitor… Îl durea de parcă ar mai fi fost puţin şi exploda…
— Harry! HARRY!
Deschise ochii. Fiecare părticică din corpul lui era acoperită de o transpiraţie glacială; aşternutul era răsucit în jurul lui ca o cămaşă de forţă; se simţea de parcă i s-ar fi pus un vătrai încins pe frunte.
— Harry!
Ron stătea deasupra lui, extrem de speriat. La picioarele patului lui Harry mai erau şi alte siluete. Îşi strânse capul în mâini; era orbit de durere… se rostogoli pe o parte şi vărsă peste marginea saltelei.