— Îi e foarte rău, spuse o voce speriată. N-ar trebui să chemăm pe cineva?
— Harry! Harry!
Trebuia să-i spună lui Ron, era foarte important să-i spună… Trăgând aer în piept, Harry se ridică anevoie în capul oaselor, impunându-şi să nu mai verse din nou, aproape orbit de durere.
— Tatăl tău, spuse el într-un suflet, gâfâind. Tatăl tău… a fost atacat…
— Poftim? spuse Ron, neînţelegând.
— Tatăl tău! A fost muşcat, este grav, era sânge peste tot…
— Mă duc după ajutor, zise aceeaşi voce speriată şi Harry auzi nişte paşi care ieşiră în fugă din dormitor.
— Harry, prietene, spuse Ron nesigur, doar… doar ai visat…
— Nu! spuse Harry mânios, căci era crucial ca Ron să înţeleagă. Nu a fost un vis… nu unul obişnuit… am fost acolo, am văzut… eu am făcut-o…
Îi auzi pe Seamus şi pe Dean bombănind, dar nu îi păsa. Durerea din frunte i se potolea încet, deşi încă transpira şi tremura înfrigurat. Vărsă iar şi Ron se dădu repede la o parte.
— Harry, nu ţi-e bine, spuse el tremurat. Neville s-a dus după ajutor.
— Mi-e bine! spuse Harry înăbuşit, ştergându-se la gură cu mâneca pijamalei şi tremurând necontrolat. Eu nu am nimic, ar trebui să-ţi faci griji pentru tatăl tău… trebuie să aflăm unde e… sângera îngrozitor… a fost… am fost un şarpe uriaş.
Încercă să se dea jos din pat, dar Ron îl împinse la loc; Dean şi Seamus încă şuşoteau în apropiere. Harry nu îşi dădu seama dacă trecuse un minut sau zece; pur şi simplu rămase acolo tremurând, simţind cum durerea provocată de cicatrice scădea foarte încet… apoi se auziră nişte paşi grăbiţi care urcau scările, iar pe urmă vocea lui Neville.
— Aici, doamnă profesoară.
Profesoara McGonagall intră grăbită în dormitor, îmbrăcată cu un capot în carouri, cu ochelarii puşi strâmb pe nasul osos.
— Ce este, Potter? Unde te doare?
Nu mai fusese niciodată atât de fericit să o vadă; acum avea nevoie de un membru al Ordinului Phoenix, nu de cineva care să-l cocoloşească şi să-i prescrie poţiuni.
— Este vorba despre tatăl lui Ron, zise el, ridicându-se iar în capul oaselor. A fost atacat de un şarpe şi este grav rănit, am văzut cum s-a întâmplat.
— Cum adică, ai văzut cum s-a întâmplat? spuse profesoara McGonagall, încruntându-şi sprâncenele negre.
— Nu ştiu… dormeam şi apoi am ajuns acolo…
— Vrei să spui că ai visat asta?
— Nu! zise Harry furios şi întrebându-se dacă nu avea să-l înţeleagă nimeni. Mai întâi am avut un vis despre cu totul altceva, o prostie… şi apoi s-a întrerupt. A fost real, nu mi-am imaginat eu. Domnul Weasley era adormit pe podea şi a fost atacat de un şarpe uriaş, era mult sânge, a leşinat, trebuie să afle cineva unde este…
Profesoara McGonagall îl privi prin ochelarii ei strâmbi, de parcă ar fi fost îngrozită de ceea ce vedea.
— Nu vă mint şi nu sunt nebun! îi zise Harry, ridicând vocea până când ajunse să ţipe. Vă spun, am văzut cum s-a întâmplat!
— Te cred, Potter, spuse profesoara McGonagall scurt. Pune-ţi halatul… o să mergem la director.
CAPITOLUL XXII
SPITALUL SF. MUNGO
Harry fu atât de uşurat că era luat în serios, încât nu ezită, ci sări imediat din pat şi îşi puse halatul şi ochelarii la loc pe nas.
— Weasley, ar fi bine să vii şi tu, spuse profesoara McGonagall.
O urmară pe profesoara McGonagall, trecând pe lângă siluetele tăcute ale lui Neville, Dean şi Seamus. Părăsiră dormitorul, coborâră pe scara în spirală către camera de zi, ieşiră pe gaura portretului şi merseră de-a lungul holului Doamnei Grase la lumina lunii. Harry se simţi ca şi când panica din interiorul lui ar fi putut să dea pe afară în orice clipă; vroia să fugă şi să-l strige pe Dumbledore; domnul Weasley pierdea sânge, în timp ce ei mergeau liniştiţi; dacă acei colţi (Harry încercă cu greu să nu spună în gând „colţii mei”) fuseseră veninoşi? Trecură pe lângă Doamna Norris, care îşi întoarse ochii ca nişte lanterne spre ei şi scuipă puţin, însă profesoara McGonagall zise „Zât!”. Doamna Norris se pierdu în umbră şi, după câteva minute, ajunseră la himera de piatră care păzea intrarea în biroul lui Dumbledore.
— Fizzi wizzbi, zise profesoara McGonagall.
Himera prinse viaţă şi sări într-o parte; peretele din spatele său se despărţi, dezvăluind o scară de piatră care se mişca mereu în sus, ca o scară rulantă în spirală. Toţi trei păşiră pe treptele mişcătoare; peretele se închise în urma lor cu o bufnitură, iar ei avansară în cercuri strânse, până când ajunseră la uşa de stejar extrem de lustruită, cu ciocanul de aramă în formă de grifon.
Deşi trecuse cu mult de miezul nopţii, se auzeau voci din cameră, ba chiar un zumzet. Se părea că Dumbledore avea cel puţin doisprezece musafiri.
Profesoara McGonagall bătu de trei ori la uşă cu ciocanul în formă de grifon şi vocile amuţiră subit, de parcă le-ar li oprit cineva. Uşa se deschise singură şi profesoara McGonagall îi conduse înăuntru pe Harry şi pe Ron.
Camera era în semiobscuritate; instrumentele ciudate de argint de pe mese erau tăcute şi nemişcate, în loc să bâzâie şi să scoată norişori de fum, aşa cum făceau de obicei; portretele foştilor directori şi directoare care împânzeau pereţii dormeau înrămate. O pasăre magnifică, roşu cu auriu, de mărimea unei lebede, dormea pe stinghia sa, cu capul sub aripă, după uşă.
— A, dumneata eşti, doamnă profesoară McGonagall… şi… aha…
Dumbledore stătea la birou, pe un scaun cu spătar înalt; se aplecă înainte în lumina împrăştiată de la lumânare peste hârtiile răsfirate în faţa sa. Purta un magnific halat purpuriu, brodat cu auriu, peste o cămaşă de noapte albă ca zăpada, însă părea să fie perfect treaz, cu ochii săi pătrunzători, albaştri, aţintiţi asupra profesoarei McGonagall.
— Domnule profesor Dumbledore, Potter spune că a avut un… ei bine, un coşmar, zise profesoara McGonagall. Spune că…
— Nu a fost un coşmar, interveni Harry repede.
Profesoara McGonagall îşi întoarse privirea spre Harry.
Încruntându-se puţin.
— Foarte bine, Potter, atunci, vorbeşte-i domnului director despre el.
— Dor… păi, chiar dormeam… spuse Harry îngrozit şi ţinând morţiş să îl facă pe Dumbledore să înţeleagă, dar puţin enervat de faptul că directorul nu îl privea, ci îşi examina propriile degete încrucişate. Însă nu a fost un vis obişnuit… a fost ceva real… am văzut cum s-a întâmplat… Tatăl lui Ron — domnul Weasley — a fost atacat de un şarpe imens.
Cuvintele părură să răsune în aer după ce le rosti, sunând puţin ridicol, chiar amuzant. Urmă o pauză, timp în care Dumbledore se lăsă pe spate şi privi gânditor în tavan. Ron se uită când la Harry, când la Dumbledore, alb ca varul şi şocat.
— Cum ai văzut asta? întrebă Dumbledore încet, continuând să nu se uite la Harry.
— Păi… nu ştiu, spuse Harry, destul de supărat. Dar ce contează? Presupun că am văzut-o în minte…
— M-ai înţeles greşit, spuse Dumbledore, pe acelaşi ton calm. Adică… Îţi aminteşti… ăă… unde erai în timp ce priveai cum avea loc atacul? Stăteai cumva lângă victimă, sau priveai scena de sus?
Era o întrebare atât de ciudată, încât Harry îl privi pe Dumbledore cu gura căscată; era ca şi când ar fi ştiut…
— Eu eram şarpele, spuse el. Am văzut totul din perspectiva şarpelui.