Pentru o clipă nu vorbi nimeni, apoi Dumbledore, uitându-se de data asta la Ron, care încă era alb ca varul, întrebă ceva mai tăios:
— Arthur este grav rănit?
— Da, spuse Harry hotărât.
De ce erau atât de tari de cap, oare nu realizau cât de mult sângera cineva când era străpuns de nişte colţi atât de lungi? Şi de ce nu îi făcea Dumbledore favoarea de a se uita la el?
Însă Dumbledore se ridică atât de repede, că îl făcu pe Harry să tresară, şi i se adresă unuia dintre portretele agăţate foarte aproape de tavan.
— Everard, zise el tăios. Şi tu, Dilys!
Deschiseră ochii imediat un vrăjitor cu faţa pământie, brunet şi cu breton scurt, şi o femeie mai în vârstă, cu bucle lungi şi argintii din rama de alături, care păreau amândoi să fi dormit buştean.
— Aţi ascultat? spuse Dumbledore.
Vrăjitorul încuviinţă din cap, iar vrăjitoarea zise:
— Bineînţeles.
— Bărbatul este roşcat şi poartă ochelari, spuse Dumbledore. Everard, trebuie să dai semnalul de alarmă, să ai grijă să fie găsit de cine trebuie…
Amândoi încuviinţară din cap şi ieşiră din rame într-o parte, însă, în loc să intre în tablourile vecine (cum se întâmpla de obicei la Hogwarts), nu mai apărură din nou. Acum una dintre rame nu mai încadra decât un fundal de draperie întunecată, iar cealaltă un fotoliu frumos de piele. Harry observă că mulţi dintre ceilalţi directori şi directoare de pe pereţi, deşi sforăiau şi salivau foarte convingător, îi tot aruncau priviri fugare din când în când cu coada ochiului şi înţelese deodată cu cine vorbise Dumbledore înainte să bată la uşă.
— Everard şi Dilys au fost doi dintre cei mai apreciaţi directori, zise Dumbledore, trecând acum pe lângă Harry, Ron şi profesoara McGonagall, pentru a se apropia de magnifica pasăre adormită pe stinghia de lângă uşă. Sunt atât de renumiţi, încât amândoi au portrete şi în alte instituţii vrăjitoreşti importante. Având în vedere că sunt liberi să se plimbe între propriile portrete, pot să ne spună ce se întâmplă în altă parte…
— Dar domnul Weasley poate fi oriunde! zise Harry.
— Vă rog să luaţi loc, toţi trei, spuse Dumbledore, de parcă Harry n-ar fi zis nimic. Everard şi Dilys s-ar putea să se întoarcă abia peste câteva minute. Doamnă profesoară McGonagall, te rog, mai adu nişte scaune.
Profesoara McGonagall îşi scoase bagheta din buzunarul halatului şi o flutură; apărură din senin trei scaune, cu spătare drepte de lemn, foarte diferite de fotoliile confortabile pe care le crease Dumbledore la audierea lui Harry. Harry se aşeză, privindu-l pe Dumbledore peste umăr. Acum, Dumbledore mângâia cu un deget capul auriu al lui Fawkes. Phoenixul se trezi imediat. Îşi întinse bine gâtul superb şi îl cercetă pe Dumbledore cu ochii săi luminoşi, dar întunecaţi.
— Ne trebuie un avertisment, îi zise Dumbledore foarte încet păsării.
Avu o loc o străfulgerare de foc şi phoenixul plecă.
Acum Dumbledore se aplecă asupra unuia dintre instrumentele fragile de argint a căror funcţie Harry nu o cunoscuse niciodată, îl duse la biroul său, se aşeză iar cu faţa la ei şi îl atinse uşor cu vârful baghetei.
Imediat, instrumentul prinse viaţă cu un clinchet ritmat. Din vârful micului tubuleţ argintiu ieşeau norişori de fum verde deschis. Dumbledore privi fumul cu atenţie şi se încruntă. După câteva clipe, norişorii se transformară într-un şuvoi constant de fum din ce în ce mai dens, care se rotea în aer… din capătul său crescu un cap de şarpe care îşi deschidea larg fălcile. Harry se întrebă dacă instrumentul îi confirma istorisirea: se uită entuziasmat la Dumbledore, căutând un semn care să-i dea dreptate, dar Dumbledore nu îşi ridică privirea.
— Bineînţeles, bineînţeles, murmură Dumbledore ca pentru sine, observând în continuare şuvoiul de fum fără să dea nici un semn că ar fi fost surprins. Însă despărţiţi în esenţă?
Harry nu putu să-i dea de cap acestei întrebări. Însă şarpele de fum se separă imediat în alţi doi şerpi, încolăcindu-se şi unduindu-se amândoi în întuneric. Cu o expresie de mulţumire sumbră, Dumbledore mai atinse uşor instrumentul cu bagheta; huruitul se diminuă şi se pierdu, iar şerpii de fum se estompară, deveniră o ceaţă nedesluşită şi dispărură.
Dumbledore puse instrumentul înapoi pe măsuţă. Harry văzu mulţi directori urmărindu-i cu privirea din portrete şi care, dându-şi seama că Harry se uita la ei, se prefăcură repede că dormeau în continuare. Harry dori să întrebe la ce folosea instrumentul argintiu şi ciudat, însă, înainte să o poată face, se auzi un strigăt din partea de sus a peretelui din dreapta lor; vrăjitorul pe care îl chema Everard reapăruse în tablou, gâfâind puţin.
— Dumbledore!
— Care sunt veştile? zise Dumbledore imediat.
— Am ţipat până a venit cineva în fugă, spuse vrăjitorul, care îşi ştergea fruntea cu draperia din spatele său. I-am zis că auzisem ceva mişcându-se la parter — nu erau siguri dacă să mă creadă sau nu, însă s-au dus jos să verifice — ştii că acolo nu sunt portrete din care m-aş fi putut uita. Oricum, l-au adus sus câteva minute mai târziu. Nu arată bine, e plin de sânge, am alergat în portretul lui Elfrida Cragg ca să văd mai bine, în timp ce plecau…
— Bine, spuse Dumbledore, în vreme ce Ron avu o mişcare convulsivă. Atunci, să înţeleg că Dilys trebuie să-l fi văzut sosind…
Peste câteva clipe, vrăjitoarea cu bucle argintii se întoarse şi ea în tablou; se prăbuşi tuşind în fotoliu şi zise:
— Da, l-au dus la Sf. Mungo, Dumbledore… l-au dus prin faţa portretului meu… nu arată bine deloc…
— Mulţumesc, spuse Dumbledore şi îşi întoarse privirea către profesoara McGonagall. Minerva, vreau să te duci şi să-i trezeşti pe ceilalţi copii Weasley.
— Desigur…
Profesoara McGonagall se ridică şi se îndreptă repede către uşă, iar Harry îi aruncă o privire piezişă lui Ron, care părea îngrozit.
— Şi, Dumbledore… ce facem cu Molly? zise profesoara McGonagall, oprindu-se în faţa uşii.
— O să se ocupe Fawkes după ce-o să se asigure că nu se apropie nimeni, zise Dumbledore. Însă s-ar putea să ştie deja… ceasul ăla excelent pe care îl are…
Harry ştia despre ce ceas vorbea Dumbledore. Era unul care arăta nu ora, ci unde erau şi cum se simţeau erau diferiţii membri ai familiei Weasley şi, cu o strângere de inimă, se gândi că limba domnului Weasley arăta chiar acum pericol de moarte. Însă era foarte târziu şi probabil că doamna Weasley dormea, nu se uita la ceas. Harry îngheţă când îşi aminti cum Bongul doamnei Weasley se transformase în trupul neînsufleţit al domnului Weasley, cu ochelarii strâmbi, cu sângele curgându-i pe faţă… Însă domnul Weasley nu avea să moară… nu se putea…
Dumbledore cotrobăi acum într-un dulap aflat în spatele lui Harry şi Ron. Se îndepărtă de el cu un ceainic vechi şi înnegrit, pe care îl puse cu grijă pe birou. Ridică bagheta şi murmură „Portus!” Ceainicul se cutremură pentru o clipă, strălucind cu o lumină albastră, ciudată; apoi se linişti tot cu un tremurat, la fel de negru ca şi până atunci.
Dumbledore se duse la un alt portret, de data asta la un vrăjitor cu o barbă ascuţită şi cu o figură isteaţă, care fusese pictat îmbrăcat în culorile Viperinilor, verde cu argintiu, şi părea să doarmă atât de profund, încât, când Dumbledore încercă să-l trezească, dădu impresia că nu-l auzise.
— Phineas. Phineas.
Acum, subiecţii portretelor care umpleau camera nu se mai prefăceau că dorm; se mişcau în rame, ca să vadă mai bine ce se întâmpla. Când vrăjitorul isteţ continuă să simuleze somnul, unii dintre ei îl strigară şi ei pe nume.