— Phineas! Phineas! PHINEAS!
Nu putea să se prefacă în continuare; tresări teatral şi deschise ochii mari.
— M-a strigat cineva?
— Phineas, vreau să-ţi vizitezi iar celălalt portret, spuse Dumbledore. Am un alt mesaj.
— Să-mi vizitez celălalt portret? spuse Phineas cu o voce ascuţită, căscând lung şi fals (ochii i se plimbară prin cameră şi se aţintiră asupra lui Harry). O, nu, Dumbledore, astă-seară sunt prea obosit.
Era ceva în glasul lui Phineas care îi era foarte cunoscut lui Harry. Unde îl mai auzise? Însă, înainte să se poată gândi, portretele de pe pereţii din jur izbucniră într-o furtună de proteste.
— Nesupunere, domnule! răcni un vrăjitor corpolent, cu nasul roşu, vânturându-şi pumnii. Abandonarea datoriei!
— Avem un jurământ de onoare să-l ajutăm pe actualul director de la Hogwarts! strigă un vrăjitor bătrân şi firav, pe care Harry îl recunoscu drept predecesorul lui Dumbledore, Armando Dippet. Să-ţi fie ruşine, Phineas!
— Să-l conving eu, Dumbledore? strigă o vrăjitoare cu privirea sfredelitoare, ridicând o baghetă neobişnuit de groasă, care părea să fie o nuia din lemn de mesteacăn.
— Ah, fie, spuse vrăjitorul pe care îl chema Phineas, urmărind bagheta puţin neliniştit, deşi e foarte posibil să-mi fi distrus deja portretul, aşa a făcut cu cei mai mulţi membri ai familiei…
— Sirius ştie că n-are voie să îţi distrugă portretul, spuse Dumbledore şi Harry realiză imediat unde mai auzise vocea lui Phineas: era cea care vorbea din rama aparent goală din camera sa din Casa Cumplită. Trebuie să îi transmiţi că Arthur Weasley a fost grav rănit şi că soţia lui, copiii şi Harry Potter vor sosi cât de curând la el acasă. Ai înţeles?
— Arthur Weasley, rănit, soţia, copiii şi Harry Potter vin să stea acolo, repetă Phineas pe un glas plictisit. Da, da… foarte bine…
Se aplecă spre rama portretului şi dispăru chiar în clipa în care se deschise iar uşa biroului. Fred, George şi Ginny intrară grăbiţi de profesoara McGonagall, toţi trei părând răvăşiţi şi şocaţi, îmbrăcaţi în pijamale.
— Harry… ce se întâmplă? întrebă Ginny speriată. Doamna profesoară McGonagall ne-a spus că ai văzut cum a fost rănit tata…
— Tatăl vostru a fost rănit în timpul activităţii sale pentru Ordinul Phoenix, spuse Dumbledore, înainte ca Harry să poată vorbi. A fost dus la Spitalul Sf. Mungo de boli şi afecţiuni magice. Vă trimit înapoi la casa la Sirius, care este mult mai convenabilă ca poziţie faţă de spital decât Vizuina. Vă veţi întâlni acolo cu mama voastră.
— Cum mergem? întrebă Fred, părând tulburat. Cu Polen Zvrr?
— Nu, zise Dumbledore, Polenul Zvrr nu este o cale sigură momentan, Reţeaua este urmărită. Veţi folosi un Portal, continuă el şi arătă spre ceainicul care stătea nevinovat pe birou. Nu aşteptăm decât să se întoarcă Phineas Nigellus cu un răspuns… vreau să fiu sigur că avem cale liberă înainte să vă trimit…
Se produse o străfulgerare de foc chiar în mijlocul biroului, lăsând în urmă o singură pană aurie, care pluti încet pe podea.
— Este avertismentul lui Fawkes, spuse Dumbledore, prinzând pana în cădere. Profesoara Umbridge a aflat că nu mai sunteţi în paturile voastre… Minerva, du-te şi taie-i calea… spune-i ceva, orice…
Profesoara McGonagall dispăru cu un foşnet al rochiei.
— Spune c-o să fie încântat, zise o voce plictisită din spatele lui Dumbledore, semn că vrăjitorul pe nume Phineas reapăruse în faţa steagului Viperinilor. Stră-strănepotul meu a avut mereu gusturi ciudate în materie de oaspeţi.
— Atunci, veniţi aici, le zise Dumbledore lui Harry şi fraţilor Weasley. Şi repede, înainte să ni se alăture cineva.
Harry şi ceilalţi se strânseră în jurul biroului lui Dumbledore.
— Aţi mai folosit un Portal? întrebă Dumbledore, iar ei încuviinţară din cap, întinzând fiecare mâna ca să atingă o parte din ceainicul înnegrit. Bine. Atunci, la trei… unu… doi…
Totul se întâmplă într-o fracţiune de secundă: în acea pauză infimă, înainte ca Dumbledore să zică „trei”, Harry îşi ridică privirea spre el — erau foarte aproape unul de altul — şi privirea albastră şi limpede a lui Dumbledore trecu de la Portal la chipul lui Harry.
Imediat, pe Harry îl arse cicatricea îngrozitor, ca şi când i-ar fi explodat din nou vechea rană — iar în suflet îi crescu o ură atât de puternică, nechemată, nedorită, însă înfiorătoare, încât simţi, în clipa aceea, că nu îşi dorea decât să atace — să muşte — să îşi înfigă colţii în omul din faţa lui…
— … trei.
Harry simţi o zvâcnire puternică în spatele buricului, pământul dispăru de sub el, iar mâna i se lipi de ceainic; se lovea de ceilalţi, în timp ce goneau înainte într-un vârtej de culori şi rafale de vânt, fiind traşi înainte de ceainic… până când picioarele i se izbiră atât de tare de sol, încât îi cedară genunchii, ceainicul căzu zăngănind pe podea şi o voce zise de undeva din apropiere:
— S-au întors, odraslele trădătoare de sânge. Oare e adevărat că tatăl lor e pe moarte?
— IEŞI! răcni o a doua voce.
Harry se ridică şi se uită în jur; ajunseseră în bucătaria sumbră din Casa Cumplită, numărul doisprezece. Singurele surse de lumină erau focul şi o lumânare care picura, luminând ce mai rămăsese dintr-o cină solitară. Kreacher dispăru pe o uşă către hol, uitându-se înapoi răuvoitor, în timp ce îşi trăgea în sus cârpa din jurul şalelor; Sirius se apropie grăbit de ei toţi, părând neliniştit. Era neras şi încă îmbrăcat de zi; emana totodată un mic iz de băutură, asemănător puţin cu cel al lui Mundungus.
— Ce se întâmplă? zise el, întinzând o mână ca să o ajute pe Ginny să se ridice. Phineas Nigellus a zis că Arthur a fost grav rănit…
— Întreabă-l pe Harry, zise Fred.
— Da, vreau să aud şi eu, spuse George.
Gemenii şi Ginny se holbau la el. Paşii lui Kreacher se opriseră pe treptele de dincolo de uşă.
— A fost… începu Harry, simţind că era chiar mai rău decât când le spusese lui McGonagall şi Dumbledore. Am avut… un fel de… viziune…
Şi le spuse tot ce văzuse, deşi schimbă povestea, ca să pară că privise de la distanţă cum atacase şarpele, nu chiar cu ochii lui. Ron, care era încă foarte palid, îi aruncă o privire fugară, dar nu vorbi. După ce Harry termină, Fred, George şi Ginny se holbară la el în continuare pentru o clipă. Harry nu ştia dacă i se părea sau nu, dar citi în ochii lor o acuzaţiile. Ei bine, dacă aveau să-l învinovăţească pentru că văzuse atacul, era bucuros că nu le spusese că se aflase înăuntrul şarpelui.
— Mama e aici? spuse Fred, întorcându-se spre Sirius.
— Probabil că încă nici nu ştie ce s-a întâmplat, zise Sirius. Era important să plecaţi de acolo înainte să poată să se bage Umbridge. Presupun că Dumbledore îi spune lui Molly chiar acum.
— Trebuie să mergem la Sf. Mungo, zise Ginny categoric. Îşi întoarse privirea spre fraţii ei; erau, desigur, încă în pijamale.
— Sirius, poţi să ne împrumuţi nişte pelerine sau ceva de genul ăsta?
— Staţi puţin, nu puteţi să fugiţi la Sf. Mungo! zise Sirius.
— Ba sigur că putem, dacă vrem, zise Fred, cu o expresie încăpăţânată. Este tatăl nostru!
— Şi cum aveţi de gând să explicaţi că aţi aflat că Arthur a fost atacat chiar înainte ca spitalul să-i anunţe soţia?
— Ce contează? spuse George înflăcărat.
— Contează, pentru că nu e bine să atragem atenţia asupra faptului că Harry are viziuni despre lucruri care se întâmplă la kilometri depărtare! zise Sirius supărat. Aveţi idee ce ar deduce Ministerul din informaţia asta?