— Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine! zise Sirius atât de sincer, încât doamna Weasley îi zâmbi larg, îşi puse un şorţ şi începu să ajute la pregătirea micului dejun.
— Sirius, murmură Harry, neputând să mai suporte nici măcar o clipă. Pot să schimb o vorbă cu tine? Chiar acum?
Intră în cămara întunecată şi Sirius îl urmă. Fără vreo altă introducere, Harry îi expuse naşului său fiecare detaliu al viziunii pe care o avusese, inclusiv faptul că el însuşi fusese şarpele care îl atacase pe domnul Weasley.
Când se opri ca să tragă aer în piept, Sirius zise:
— I-ai spus asta lui Dumbledore?
— Da, zise Harry nerăbdător, însă nu mi-a spus ce înseamnă. Mă rog, în ultimul timp nu-mi mai spune nimic.
— Sunt convins că ţi-ar fi spus, dacă ar fi fost ceva important, zise Sirius calm.
— Dar asta nu este tot, zise Harry, ridicând puţin tonul. Sirius, cred… cred că înnebunesc. În biroul lui Dumbledore, chiar înainte să luăm Portalul… am crezut pentru câteva secunde că eram un şarpe, m-am simţit ca un şarpe… m-a durut foarte tare cicatricea când m-am uitat la Dumbledore.
Sirius, am vrut să-l atac!
Nu văzu decât o părticică din faţa lui Sirius; restul era în întuneric.
— Trebuie să fi fost efectul viziunii, asta-i tot, zise Sirius. Încă te gândeai la visul acela sau ce-o fi fost şi…
— Nu a fost asta, spuse Harry, clătinând din cap, a fost ca si când s-ar fi trezit ceva în mine, ca şi când ar fi existat un şarpe în mine.
— Trebuie să dormi, spuse Sirius hotărât. O să mănânci ceva la micul dejun, apoi te duci sus să te culci şi după prânz poţi să te duci la Arthur cu ceilalţi. Eşti în stare de şoc, Harry; te învinovăţeşti pentru ceva la care doar ai asistat, şi a fost un noroc că te-ai nimerit acolo, pentru că altfel Arthur ar fi putut fi ucis. Nu îţi mai face griji.
Îl bătu pe Harry pe umăr şi ieşi din cămară, lăsându-l singur în întuneric.
Toată lumea, în afară de Harry, îşi petrecu restul dimineţii dormind. El se duse în camera pe care o împărţise cu Ron pe parcursul ultimelor săptămâni de vară, însă dacă Ron se băgă în pat şi adormi în câteva minute, Harry rămase îmbrăcat, rezemat de barele reci de metal de la capul patului, stând voit într-o poziţie inconfortabilă, hotărât să nu aţipească, îngrozit că ar putea să devină iar un şarpe în somn, să se trezească şi să descopere că îl atacase pe Ron sau că se târâse prin casă după ceilalţi…
Când Ron se trezi, Harry se prefăcu degajat că trăsese şi el un pui de somn odihnitor. Cuferele de la Hogwarts le sosiră în timp ce luau prânzul, ca să se poată îmbrăca în haine de Încuiaţi pentru drumul spre Sf. Mungo. Toţi, în afară de Harry, fură extrem de fericiţi şi vorbăreţi cât timp îşi schimbară robele cu blugi şi tricouri cu mânecă lungă de bumbac. Când apărură Tonks şi Ochi-Nebun ca să-i însoţească prin Londra, îi întâmpinară veseli, râzând de melonul pe care îl purta Ochi-Nebun, într-o poziţie care să-i ascundă ochiul magic, şi asigurându-l cu sinceritate că Tonks, care acum avea din nou părul scurt şi roz aprins, avea să atragă mult mai puţin atenţia în metrou decât el.
Tonks se arătă foarte interesată de viziunea lui Harry despre atacul împotriva domnului Weasley, lucru pe care Harry nu vroia deloc să-l discute.
— Ai cumva sânge de clarvăzător în familie? întrebă ea curioasă, când se aşezară unul lângă altul într-un metrou care huruia spre inima oraşului.
— Nu, zise Harry, gândindu-se la profesoara McGonagall şi simţindu-se insultat.
— Nu, spuse Tonks meditativă, nu, presupun că de fapt nu faci profeţii, nu-i aşa? Adică, nu vezi viitorul, vezi prezentul… e ciudat, nu? Însă folositor…
Harry nu răspunse; din fericire, se dădură jos la următoarea staţie, chiar în inima Londrei, şi în învălmăşeala de la coborâre îi lăsă pe Fred şi pe George să se interpună între el şi Tonks, care mergea înaintea lor. Urcară toţi pe scara rulantă, cu Moody clămpănind după ei în urma grupului, cu melonul lăsat pe frunte şi cu o mână noduroasă băgată între nasturii hainei şi strângând bagheta. Lui Harry i se păru că simte ochiul ascuns privindu-l cu atenţie. Încercând să evite alte întrebări despre visul său, îl întrebă pe Ochi-Nebun unde era Sf. Mungo.
— Nu e departe de aici, mormăi Moody în timp ce ieşeau în aerul de iarnă pe o stradă largă, cu magazine, plină de oameni care îşi făceau cumpărăturile de Crăciun.
Îl împinse pe Harry puţin în faţă şi şchiopătă chiar în urma lui; Harry ştia că, sub pălăria strâmbă, ochiul i se rotea în toate direcţiile.
— Nu a fost uşor să găsim un loc bun pentru spital. Pe Aleea Diagon nu era nicăieri destul spaţiu şi nu puteam să-l construim sub pământ, ca Ministerul — nu ar fi fost sănătos. Până la urmă, am reuşit să obţinem o clădire aici. Ideea era că vrăjitorii bolnavi puteau să vină şi să plece amestecându-se în mulţime.
Îl prinse pe Harry de umăr ca să nu fie separaţi de un cârd de cumpărători care ţineau cu orice preţ să intre în magazinul de dispozitive electrice din apropiere.
— Gata, zise el o clipă mai târziu.
Ajunseseră în faţa unui magazin universal mare, de modă veche şi din cărămidă roşie, numit Purge Dowse Ltd. Locul avea un aer sărăcăcios, mohorât; vitrinele erau formate din câteva manechine ciobite, cu perucile strâmbe, aşezate la întâmplare şi prezentând nişte modele vechi de cel puţin zece ani. Pe toate uşile prăfuite se găseau anunţuri mari pe care scria: „Închis pentru renovare.” Harry auzi foarte clar o femeie voluminoasă, încărcată cu pungi de cumpărături, spunându-i prietenei ei, când trecură prin dreptul lor:
— Magazinul ăsta nu e niciodată deschis…
— În ordine, zise Tonks, făcându-le semn către o vitrină in care nu se afla nimic, în afară de un manechin deosebit de urât, cu gene false şi o rochie verde, cu şorţ, de nailon. E toată lumea gata?
Încuviinţară din cap, strângându-se în jurul ei. Moody îl împinse o dată pe Harry între omoplaţi ca să meargă mai în faţă şi Tonks se aplecă foarte aproape de geam, uitându-se în sus la manechinul extrem de urât şi aburind geamul cu respiraţia.
— Salut, zise ea, am venit să-l vedem pe Arthur Weasley.
Harry se gândi cât era de absurd ca Tonks să se aştepte ca manechinul s-o audă când ea vorbea atât de încet, dincolo de un paravan de sticlă, cu autobuzele care huruiau în spatele lor şi toată gălăgia de pe strada plină de cumpărători. Apoi îşi aminti că manechinele nu auzeau oricum. În clipa următoare rămase şocat, cu gura căscată, când manechinul încuviinţă puţin din cap şi le făcu un semn cu degetul, iar Tonks le apucă pe Ginny şi pe doamna Weasley de coate, trecu direct prin geam şi dispăru.
Fred, George şi Ron trecură după ele. Harry se uită în jur la mulţimea care se înghesuia; nimeni nu părea să aibă vreo privire de aruncat spre vitrinele atât de urâte de la Purge Dowse Ltd.; de asemenea, nimeni nu părea să fi observat că şase oameni tocmai dispăruseră din senin în faţa lor.
— Hai, mormăi Moody, dându-i iar un ghiont în spate lui Harry, după care păşiră împreună prin ceea ce părea să fie o perdea de apă rece, deşi la ieşire le fu cald şi îşi dădură seama că rămaseră uscaţi.
Nu mai era nici urmă de manechinul urât sau de locul un de fusese. Erau într-un fel de cameră de primire aglomerată, unde stăteau mai multe vrăjitoare şi vrăjitori pe scaune instabile de lemn, unii arătând perfect normal, frunzărind numere vechi din Săptămânalul vrăjitoarelor, alţii având nişte chipuri desfigurate, cu trompe de elefant, de exemplu, sau nişte mâini care le ieşeau direct din piept. În sală era o gălăgie aproape la fel de mare ca şi pe stradă, pentru că mulţi pacienţi scoteau sunete foarte ciudate: o vrăjitoare cu chipul transpirat din mijlocul rândului din faţă, care îşi făcea vânt energic cu un Profetul zilei, slobozea întruna un şuierat ascuţit, în timp ce îi ieşea fum pe gură; un vrăjitor zdrenţăros dintr-un colţ suna ca un clopoţel de fiecare dată când se mişca şi, cu fiecare clinchet, îi vibra capul îngrozitor, astfel încât trebuia să se prindă de urechi ca să îl ţină nemişcat. Vrăjitori şi vrăjitoare cu robe verzi îşi notau diverse lucruri pe nişte clipboard-uri ca al lui Umbridge. Harry observă emblema brodată pe pieptul lor: o baghetă şi un os intersectate.