— Păi, încep să sângerez într-o veselie de fiecare dată când încearcă, zise domnul Weasley voios, întinzând mâna după bagheta care era pe noptieră şi agitând-o, astfel încât lângă patul său apărură şase scaune pentru toţi. Se pare că în colţii şarpelui a fost un fel de otravă destul de neobişnuită, care nu lasă rănile să se vindece. Însă sunt convinşi că vor găsi un antidot; mi-au zis că au avut cazuri mult mai grave decât al meu, iar între timp tot ce trebuie să fac este să iau o Poţiune Extra-Sânge din oră în oră. Dar tipul ăla de acolo, spuse el, coborându-şi vocea şi făcând semn cu capul spre patul de vizavi, în care se găsea un bărbat care părea să fie verzui şi bolnav şi se uita la tavan, bietul om, a fost muşcat de un om-lup. Nu există nici un leac.
— Un om-lup? şopti doamna Weasley alarmată. E prudent dacă stă într-un salon comun? Nu ar trebui să fie într-o cameră privată?
— Mai sunt două săptămâni până la luna plină, îi reaminti domnul Weasley în şoaptă. Vindecătorii au vorbit cu el toată dimineaţa, ştiţi voi, încercând să-l convingă că va putea să ducă o viaţă aproape normală. I-am zis — fără să dau nume, bineînţeles — însă i-am zis că eu însumi cunosc un om-lup, o persoană foarte drăguţă, căreia i se pare că poate controla uşor situaţia.
— Şi ce-a spus? întrebă George.
— A spus că mă muşcă dacă nu tac din gură, zise domnul Weasley cu tristeţe. Şi femeia aia de acolo, continuă el şi arată celălalt pat care mai era ocupat, aflat chiar lângă uşă, nu vrea să le spună vindecătorilor ce anume a muşcat-o, ceea ce ne face pe toţi să credem că trebuie să fi fost un animal deţinut în ilegalitate. Orice o fi fost, a muşcat-o zdravăn de picior. Când îi scot bandajele, miroase foarte urât.
— Ia zi, tată, ai de gând se ne spui ce s-a întâmplat? întrebă Fred, trăgându-şi scaunul mai aproape de pat.
— Păi, ştiţi deja, nu-i aşa? zise domnul Weasley, zâmbindu-i edificator lui Harry. Este foarte simplu — avusesem o zi toarte lungă, eram la datorie, am aţipit, m-a luat ceva prin surprindere şi m-a muşcat.
— Scrie de felul cum ai fost atacat în Profet? întrebă Fred, arătând ziarul pe care îl aruncase deoparte domnul Weasley.
— Nu, sigur că nu, spuse domnul Weasley, cu un zâmbet destul de amar, Ministerul nu vrea să ştie toată lumea că un şarpe mare şi urât a reuşit să…
— Arthur! îl preveni doamna Weasley.
— … să… ăă… Îmi vină de hac, zise repede domnul Weasley, deşi Harry era foarte sigur că nu asta intenţionase să spună.
— Şi unde erai când s-a întâmplat, tată? întrebă George.
— Asta este treaba mea, zise domnul Weasley, deşi o spuse cu un surâs.
Înşfăcă Profetul zilei, îl deschise furtunos şi zise:
— Tocmai citeam despre arestarea lui Willy Widdershins când aţi venit voi. Ştiţi că s-a dovedit că Willy era în spatele toaletelor care vomitau astă-vară? Unul dintre blesteme s-a întors asupra lui, toaleta a explodat şi l-au găsit zăcând inconştient printre dărâmături, acoperit din cap până în picioare cu…
— Când spui că erai „la datorie”, îl întrerupse Fred cu o voce joasă, ce făceai de fapt?
— Ai auzit ce a zis tatăl tău, şopti doamna Weasley, nu discutăm despre asta aici! Arthur, zi-i mai departe despre Willy Widdershins.
— Păi, nu mă întrebaţi cum, dar a scăpat de acuzaţia cu toaletele, zise domnul Weasley sumbru. Nu pot să presupun decât că aurul a schimbat sorţii…
— O păzeai, nu-i aşa? zise George încet. Arma? Chestia pe care o vrea Ştii-Tu-Cine?
— George, taci din gură! se răsti doamna Weasley.
— Oricum, zise tare domnul Weasley, de data asta Willy a fost prins vânzându-le clanţe muşcătoare Încuiaţilor şi nu cred că o să poată să se mai fofileze şi din povestea asta, întrucât, conform articolului, doi Încuiaţi şi-au pierdut câteva degete şi acum sunt la Sf. Mungo pentru refacerea urgentă a oaselor şi o modificare de memorie. Gândiţi-vă puţin, Încuiaţi la Sf. Mungo! Mă întreb în care salon sunt?
Şi se uită entuziasmat în jur, de parcă s-ar fi aşteptat să vadă un afiş.
— Harry, nu ziceai că Ştii-Tu-Cine are un şarpe? întrebă Fred, uitându-se la tatăl său ca să-i vadă reacţia. Unul mare? L-ai văzut în noaptea când s-a întors, nu-i aşa?
— Ajunge, zise doamna Weasley supărată. Ochi-Nebun şi Tonks sunt afară, Arthur, vor să vină să te vadă. Şi voi toţi, aşteptaţi afară, adăugă ea către copiii ei şi Harry. După aceea puteţi să veniţi să vă luaţi la revedere. Hai.
Se întoarseră în grup compact pe hol. Ochi-Nebun şi Tonks intrară şi închiseră uşa salonului în urma lor. Fred ridică din sprâncene.
— Bine, zise el calm, cotrobăind prin buzunare, să fie cum vor ei. Să nu ne spună nimic.
— Pe astea le cauţi? zise George, ridicând ceva care semăna cu o sfoară încurcată de culoarea pielii.
— Mi-ai citit gândurile, zise Fred, zâmbind. Hai să vedem dacă Sf. Mungo pune Farmece Imperturbabile pe uşile de la saloane, ce ziceţi?
El şi George descurcară sfoara şi separară cinci Urechi Extensibile. Fred şi George le împărţiră celorlalţi. Harry ezită să ia una.
— Haide, Harry, ia-o! I-ai salvat viaţa tatei. Dacă are cineva dreptul să tragă cu urechea la ce spune, tu eşti ăla.
Zâmbind împotriva voinţei sale, Harry luă capătul sforii şi şi-l băgă în ureche aşa cum făcuseră gemenii.
— În ordine, hai, şopti Fred.
Sforile de culoarea pielii se zvârcoliră ca nişte viermi lungi şi subţiri, şerpuind pe sub uşă. La început, Harry nu auzi nimic, însă apoi tresări când o auzi pe Tonks vorbind în şoaptă, la fel de limpede ca şi când ar fi fost chiar lângă el.
— … au căutat în toată zona, dar nu au găsit şarpele nicăieri. Arthur, se pare că a dispărut după ce te-a atacat… Dar să nu-mi spui că Ştii-Tu-Cine şi-a imaginat că ar putea să intre un şarpe, nu?
— Presupun că l-a trimis ca iscoadă, mormăi Moody, pentru că nu a prea avut succes până acum, nu-i aşa? Nu, cred că încearcă să-şi dea seama cu ce are de-a face şi, dacă Arthur nu ar fi fost acolo, creatura ar fi avut mult mai mult timp să se uite prin jur. Deci, Potter zice că a văzut cum s-a întâmplat?
— Da, spuse doamna Weasley destul de neliniştită. Ştiţi, Dumbledore chiar pare să se fi aşteptat ca Harry să vadă ceva de genul ăsta.
— Da, mă rog, zise Moody, e ceva ciudat cu puştiul Potter, o ştim cu toţii.
— Dumbledore dădea impresia că-şi face griji pentru Harry când am vorbit cu el de dimineaţă, şopti doamna Weasley.
— Sigur că-şi face griji, mormăi Moody. Băiatul vede lucruri prin ochii şarpelui Ştii-Tu-Cui. Bineînţeles, Potter nu-şi dă seama ce înseamnă, dar, dacă îl stăpâneşte Ştiţi-Voi-Cine…
Harry îşi scoase Urechea Extensibilă din propria ureche, cu inima bătându-i foarte tare şi cu sângele ridicându-i-se la cap. Se uită în jur la ceilalţi. Toţi se holbau la el, cu firele atârnându-le din urechi şi părând dintr-o dată temători.
CAPITOLUL XXIII
CRĂCIUNUL ÎN SALONUL ÎNCHIS
Oare de asta nu vroia Dumbledore să-i mai întâlnească privirea lui Harry? Oare se aştepta să-l vadă pe Cap-de-Mort întorcându-i căutătura? Îi era teamă, poate, că ochii săi verzi se vor face deodată roşii, cu elipse ca la pisici, în loc de pupile? Harry îşi aminti cum ieşise la un moment dat chipul lui Cap-de-Mort din ceafa profesorului Quirrell şi îşi trecu mâna peste propria ceafă, întrebându-se cum s-ar simţi în cazul în care Cap-de-Mort ar ieşi prin propriul său craniu.