Se simţi murdar, contaminat, de parcă ar fi purtat un fel de microb letal, avu sentimentul că nu mai merita să stea în metrou pe drumul de întoarcere de la spital alături de oameni nevinovaţi, curaţi, ale căror minţi şi trupuri nu erau afectate de influenţa nefastă a lui Cap-de-Mort… nu numai că văzuse şarpele, ci fusese şarpele, acum o ştia…
Apoi îi trecu prin minte un gând îngrozitor şi ieşi la suprafaţă o amintire, una care îi făcu stomacul să se strângă si să forfotească, de parcă ar fi colcăit de şerpi.
Ce mai doreşte, în afară de adepţi?
Lucruri pe care nu le poate obţine decât prin furt… cum ar fi o armă. Ceva ce nu a avut data trecută.
Eu sunt arma, îşi zise Harry, şi era ca şi când i-ar fi curs otravă prin vene, îngheţându-l, făcându-i să transpire, în timp ce se legăna o dată cu metroul prin tunelul întunecat. Eu sunt cel pe care încearcă să-l folosească Lordul Cap-de-Mort, de asta au pus să fiu păzit peste tot unde mă duc, nu pentru protecţia mea, ci pentru a celorlalţi, numai că nu funcţionează, nu pot să pună pe cineva să mă urmărească tot timpul la Hogwarts… Chiar l-am atacat pe domnul Weasley azi-noapte, eu am fost. Cap-de-Mort m-a pus să o fac, şi ar putea să fie chiar şi acum în mine, ascultându-mi gândurile…
— Harry, ai păţit ceva, dragul meu? şopti doamna Weasley, aplecându-se peste Ginny ca să-i vorbească, în timp ce trenul huruia prin tunelul întunecat. Nu arăţi bine deloc, ţi-e rău?
Toţi se uitau la el. Clătină ferm din cap şi se holbă în sus la o reclamă pentru asigurări de casă.
— Harry, dragul meu, eşti sigur că n-ai păţit nimic? zise doamna Weasley pe o voce îngrijorată, în timp ce străbăteau peticul de iarbă neîngrijită din mijlocul Pieţei Cumplite. Pari foarte palid… eşti sigur că ai dormit bine? Să te duci chiar acum să te culci şi să dormi câteva ore bune înainte de cină, da?
Harry încuviinţă din cap; iată o scuză pregătită pentru a nu vorbi cu ceilalţi, adică exact ceea ce îşi dorea, aşa că, după ce doamna Weasley deschise uşa de la intrare, trecu repede de suportul de umbrele pe picioare de trol, urcă scările şi se duse direct în dormitorul lui şi al lui Ron.
Aici începu să măsoare camera în lung şi în lat, pe lângă cele două paturi şi rama goală a lui Phineas Nigellus, cu creierul fierbându-i şi mustindu-i de întrebări şi de alte idei îngrozitoare.
Cum devenise şarpe? Poate că era Animag… nu, nu avea cum, ar fi ştiut… poate că acela care era Animagus era de fapt Cap-de-Mort… da, îşi zise Harry, asta se potrivea, sigur că s-ar fi transformat într-un şarpe… şi când mă stăpâneşte, ne transformăm amândoi… Numai că asta tot nu explică în ce fel am ajuns la Londra şi înapoi în patul meu în cinci minute… dar Cap-de-Mort este până la urmă cam cel mai puternic vrăjitor din lume, în afară de Dumbledore, probabil că nu îi este deloc greu să transporte oamenii aşa.
Şi apoi, cu un junghi de panică, îşi zise: Dar este o nebunie — dacă mă stăpâneşte Cap-de-Mort, chiar acum îi ofer o imagine completă în sediul Ordinului Phoenix! O să ştie cine este în Ordin şi unde este Sirius… şi am auzit o grămadă de lucruri pe rare nu ar fi trebuit să le aud, tot ce mi-a zis Sirius în prima seară când am venit aici…
Nu putea să facă decât un singur lucru: trebuia să plece imediat din Casa Cumplită. Avea să-şi petreacă Crăciunul la Hogwarts cu ceilalţi, ceea ce însemna că măcar urmau să fie în siguranţă în timpul sărbătorilor… dar nu, nu era de ajuns, mai erau o grămadă de oameni la Hogwarts care ar fi putut să fie schilodiţi şi răniţi. Dacă următorii erau Seamus, Dean sau Neville? Se opri din plimbat şi rămase pe loc, uitându-se la rama goală a lui Phineas Nigellus. Simţi o bilă de plumb în stomac. Nu avea de ales: trebuia să se întoarcă pe Aleea Boschetelor, să se rupă cu totul de lumea vrăjitorească.
Păi, dacă asta trebuia să facă, îşi zise el, nu mai avea sens să amâne. Încercând din răsputeri să nu se gândească la reacţia familiei Dursley când îl vor vedea la uşa lor, cu şase luni mai devreme decât se aşteptau, se apropie de cufăr, închise capacul cu putere, se uită automat în jur după Hedwig, înainte să-şi aducă aminte că era încă la Hogwarts — ei bine, măcar nu mai trebuia să care şi colivia — apucă un capăt al cufărului şi îl trase până la jumătatea distanţei, aproape de uşă, când o voce răutăcioasă zise:
— Să înţeleg că fugi?
Se întoarse. Phineas Nigellus apăruse pe pânza portretului său şi se sprijinea de ramă, privindu-l pe Harry cu o expresie amuzată pe chip.
— Nu, nu fug, spuse Harry scurt, trăgându-şi cufărul prin cameră cu încă vreun metru.
— Am crezut, zise Phineas Nigellus, mângâindu-şi barba ascuţită, că, dacă eşti în Casa Cercetaşilor, se presupune că eşti curajos. Mi se pare că ar fi fost mai bine dacă ai fi fost în casa mea. Noi, Viperinii, suntem curajoşi, dar nu proşti. De exemplu, dacă avem de ales, alegem mereu să ne salvăm pielea.
— Nu îmi salvez pielea, zise Harry repezit, trăgând de cufăr peste o porţiune de covor deosebit de denivelată şi mâncată de molii, chiar în faţa uşii.
— A, am înţeles, zise Phineas Nigellus, mângâindu-şi barba în continuare, nu este o fugă de laş — eşti nobil.
Harry îl ignoră. Avea mâna pe clanţă când Phineas Nigellus zise agale:
— Am un mesaj pentru tine de la Albus Dumbledore.
Harry se întoarse spre el.
— Care e mesajul?
— „Rămâi unde eşti.”
— Nu m-am mişcat! zise Harry, cu mâna tot pe clanţă. Spune, care-i mesajul?
— Tocmai ţi l-am spus, neghiobule, zise Phineas Nigellus liniştit. Dumbledore îţi spune, „Rămâi unde eşti.”
— De ce? zise Harry, dând drumul capătului cufărului. De ce vrea să rămân? Ce a mai zis?
— Absolut nimic altceva, zise Phineas Nigellus, ridicând o sprânceană neagră şi subţire, de parcă i s-ar fi părut că Harry era obraznic.
Harry îşi pierdu cumpătul, ca un şarpe ieşit la drum din ierburi. Era epuizat şi peste poate de derutat; în ultimele douăsprezece ore trăise momente de teroare, de uşurare, apoi din nou de teroare, şi Dumbledore tot nu vroia să-i vorbească!
— Deci, asta e tot, da? întrebă el tare. „Rămâi unde eşti”? Asta mi-a zis şi după ce m-au atacat Dementorii ăia! Harry, stai locului, în timp ce adulţii rezolvă totul! Dar nu o să ne obosim să-ţi spunem nimic, creieraşul tău s-ar putea să nu facă faţă!
— Ştii, zise Phineas Nigellus, chiar mai tare decât Harry, exact de asta am detestat să fiu profesor! Tinerii sunt mult prea convinşi că au dreptate în toate cele. Ţie nu ţi-a trecut prin minte, biet papiţoi ambulant, că ar putea să existe un motiv extrem de întemeiat pentru care directorul Şcolii Hogwarts să nu-ţi împărtăşească fiecare detaliu neînsemnat al planurilor sale? Nu ţi-a dat niciodată prin cap, când te-ai simţit nedreptăţit, că respectarea ordinelor lui Dumbledore nu ţi-a făcut nici cel mai mic rău? Nu. Nu, ca toţi tinerii, eşti cât se poate de sigur că numai tu simţi şi gândeşti, că numai tu recunoşti pericolul, că numai tu eşti destul de isteţ ca să-ţi dai seama ce ar putea să plănuiască Lordul întunecat…
— Atunci chiar plănuieşte ceva care mă priveşte? întrebă Harry repede.
— Am zis eu aşa ceva? spuse Phineas Nigellus, examinându-şi distrat mănuşile de mătase. Acum, să mă scuzi, am lucruri mai bune de făcut decât să asist la crize adolescentine… la revedere.