Se duse până la marginea ramei sale şi dispăru.
— Foarte bine, pleacă! răcni Harry spre rama goală. Şi spune-i lui Dumbledore că-i mulţumesc pentru nimic!
Pânza goală tăcu în continuare. Fierbând, Harry îşi târî cufărul înapoi la picioarele patului, iar apoi se aruncă pe burtă pe cuvertura mâncată de molii, cu ochii închişi, simţindu-şi corpul greu şi străbătut de dureri.
Se simţea ca şi când ar fi călătorit kilometri întregi… i se părea imposibil că, în urmă cu mai puţin de douăzeci şi patru de ore, Cho Chang se apropia de el sub vâsc… era atât de obosit… Îi era teamă să doarmă… şi totuşi, nu ştia cum putea să se opună… Dumbledore îi spusese să rămână… asta trebuia să însemne că avea voie să doarmă… Însă îi era frică… dacă se întâmpla din nou?
Se cufunda în lumea umbrelor…
Era ca şi când avea în minte un film pe care-l aştepta să înceapă. Mergea pe un hol părăsit, către o uşă întunecată, pe lângă nişte pereţi masivi de piatră, luminaţi de torţe, şi către 0 deschidere spre o scară de piatră care cobora în stânga…
Ajunse la uşa neagră, dar nu putu să o deschidă… rămase acolo, uitându-se la ea şi dorindu-şi cu disperare să intre… dincolo de ea era ceva ce îşi dorea din tot sufletul… un premiu mai presus de orice vis… măcar dacă nu l-ar mai fi usturat cicatricea… atunci ar fi putut să gândească mai limpede…
— Harry, spuse vocea lui Ron, de foarte, foarte departe, mama a zis că e gata cina, dar îţi pune ceva deoparte dacă vrei să dormi în continuare.
Harry deschise ochii, dar Ron plecase deja din cameră.
Nu vrea să fie singur cu mine, îşi zise Harry. Nu după ce a auzit ce a zis Moody.
Presupunea că nici unul dintre ei nu îl mai dorea acolo acum, când ştiau ce era în el.
Nu avea să se ducă la cină; nu avea să îi chinuie cu prezenţa sa. Se întoarse pe partea cealaltă şi, după puţin timp, adormi la loc. Se trezi mult mai târziu, la primele ore ale dimineţii; îl durea stomacul de foame şi Ron sforăia în patul de lângă el. Uitându-se prin cameră, desluşi silueta lui Phineas Nigellus stând iar în rama sa şi îi trecu prin minte că Dumbledore probabil că îl trimisese pe Phineas să vegheze asupra lui, în caz că mai ataca pe cineva.
Sentimentul de învinovăţire se intensifică. Aproape că îşi dorea să nu îl fi ascultat pe Dumbledore… dacă aşa avea să fie viaţa în Casa Cumplită de atunci încolo, poate că până l;i urmă i-ar fi fost mai bine pe Aleea Boschetelor.
Toţi ceilalţi îşi petrecură dimineaţa agăţând podoabe de Crăciun. Harry nu putea să-şi aducă aminte când mai fusese Sirius atât de bine dispus; chiar cânta colinde, părând încântat că urma să aibă companie de Crăciun. Harry îi auzea vocea răsunând dincolo de podea, din salonul rece unde stătea singur, privind pe fereastră cum cerul era din ce în ce mai alb, ameninţând cu ninsoarea, simţind tot timpul plăcerea necontrolată a faptului că le dădea ocazia celorlalţi de a vorbi în continuare despre el, ceea ce şi trebuia să fi făcut. Când o auzi pe doamna Weasley chemându-l la prânz cu blândeţe din capătul scărilor, se duse mai sus şi o ignoră.
În jurul orei şase sună soneria şi doamna Black începu iar să ţipe. Presupunând că era Mundungus sau vreun alt membru din Ordin venit în vizită, Harry se sprijini mai confortabil de peretele camerei lui Buckbeak unde se ascundea, încercând să ignore cât îi era de foame, în timp ce îi dădu şobolani morţi de mâncare Hipogrifului. Avu un mic şoc când cineva bătu puternic la uşă câteva minute mai târziu.
— Ştiu că eşti acolo, zise vocea lui Hermione. Vrei să ieşi, te rog? Vreau să vorbesc cu tine.
— Ce cauţi aici? o întrebă Harry, deschizând uşa, în timp ce Buckbeak zgrepţăna în continuare pe podeaua acoperită cu paie după bucăţelele de şobolan pe care le-ar fi putut scăpa. Nu mergeai să schiezi cu părinţii tăi?
— Păi, sinceră să fiu, schiatul nu e tocmai o pasiune, zise Hermione, cu zăpadă în păr şi roşie în obraji, aşa că am venit aici de Crăciun. Dar să nu-i zici lui Ron. I-am spus că schiatul este extraordinar pentru că tot râdea de asta. Mama şi cu tata sunt puţin dezamăgiţi, însă le-am spus că toţi cei care privesc examenele cu seriozitate au rămas la Hogwarts ca să înveţe. Vor să am rezultate bune, or să înţeleagă ei. Oricum, zise ea vioi, hai în camera ta, mama lui Ron a făcut locul acolo şi a trimis nişte sandvişuri.
Harry o urmă înapoi la etajul doi. Când intră în cameră, fu destul de surprins să-i vadă pe Ron şi pe Ginny aşteptându-i acolo, aşezaţi pe patul lui Ron.
— Am venit cu Autobuzul Salvator, zise Hermione distrată, dându-şi jos haina, înainte ca Harry să apuce să vorbească. Dumbledore mi-a zis ce s-a întâmplat azi dimineaţă la prima oră, dar a trebuit să aştept să se termine oficial semestrul înainte să plec. Umbridge este deja neagră de supărare că aţi dispărut cu toţii chiar de sub nasul ei, deşi Dumbledore i-a zis că domnul Weasley este la Sf. Mungo şi că atunci v-a lăsat pe toţi să mergeţi să îl vizitaţi.
Se aşeză lângă Ginny, iar cele două fete şi Ron îşi ridicară plivirea spre Harry.
— Cum te simţi? întrebă Hermione.
— Bine, spuse Harry rigid.
— Of, Harry, nu minţi, zise ea nerăbdătoare. Ron şi Ginny mi-au spus că te ascunzi de toţi de când v-aţi întors de la Sf. Mungo.
— Asta au zis, da? zise Harry, uitându-se urât la Ron şi Ginny.
Ron coborî privirea în pământ, însă Ginny păru cu totul nestânjenită.
— Păi, aşa este! spuse ea. Şi nici nu te uiţi la noi!
— Voi nu vă uitaţi la mine! zise Harry supărat.
— Poate că vă uitaţi pe rând şi nu vă potriviţi niciodată, sugeră Hermione, schiţând un zâmbet.
— Foarte amuzant, se răsti Harry, întorcându-se cu spatele la ei.
— Ah, vrei să nu te mai simţi neînţeles? spuse Hermione tăios. Fii atent, ceilalţi mi-au spus ce ai auzit aseară cu Urechile Extensibile…
— Da? mormăi Harry, cu mâinile băgate adânc în buzunare, în timp ce privea cum afară ningea cu fulgi mari. Vorbiţi cu toţii despre mine, nu-i aşa? Ei bine, am început să mă obişnuiesc.
— Am vrut să vorbim cu tine, Harry, zise Ginny, dar, având în vedere că te ascunzi de când ne-am întors…
— N-am vrut să vorbească nimeni cu mine, zise Harry, din ce în ce mai enervat.
— Păi, asta a fost o prostie din partea ta, zise Ginny supărată, având în vedere că nu ştii pe nimeni în afară dr mine care a fost stăpânit de Ştii-Tu-Cine, iar eu pot să-ţi spun cum e.
Harry rămase nemişcat, sub impactul puternic al acestor cuvinte. Apoi se întoarse pe loc cu faţa către ea.
— Am uitat, zise el.
— Norocul tău, spuse Ginny calmă.
— Îmi pare rău, zise Harry, cât se poate de sincer. Deci… deci, crezi că sunt posedat?
— Păi, poţi să-ţi aminteşti tot ce ai făcut? întrebă Ginny. Ai perioade îndelungate în care nu ştii ce ai făcut?
Harry îşi stoarse creierul.
— Nu, zise el.
— Atunci nu ai fost niciodată posedat de Ştii-Tu-Cine, zise Ginny firesc. Când am păţit-o eu, nu îmi aminteam ce făcusem timp de ore întregi. Mă trezeam undeva şi nu ştiam cum ajunsesem acolo.
Harry abia îndrăzni să o creadă şi totuşi, inima i se uşură aproape împotriva dorinţei lui.
— Însă visul acela despre tatăl tău şi despre şarpe…
— Harry, ai mai avut vise de genul ăsta, zise Hermione. Până anul trecut, ai tot avut străfulgerări cu ceea ce făcea Cap-De-Mort.