— Cred că o să-i las cadoul aici, zise Hermione, punând pachetul cu grijă în mijlocul scobiturii dintre cârpe şi pături şi închizând uşa încet. O să-l găsească mai târziu, e foarte bine.
— Dacă stau să mă gândesc, zise Sirius, ieşind cu un curcan mare din cămară, în timp ce ei închideau uşa de la dulap, l-a mai văzut cineva pe Kreacher în ultima vreme?
— Eu nu l-am mai văzut din seara când ne-am întors, zise Harry. I-ai spus să iasă din bucătărie.
— Da… zise Sirius, încruntându-se. Ştii, cred că atunci l-am văzut şi eu ultima dată… probabil că se ascunde pe undeva pe sus.
— Nu are cum să fi plecat, nu? zise Harry. Nu cumva, când ai spus „ieşi”, a crezut că i-ai zis să iasă din casă?
— Nu, nu, spiriduşii de casă nu pot să plece decât dacă primesc haine. Sunt legaţi de casa familiei, spuse Sirius.
— Ba pot să plece din casă, dacă vor cu adevărat, îl contrazise Harry. Dobby a făcut-o, acum doi ani a plecat de la familia Reacredinţă ca să mă avertizeze. A trebuit să se autopedepsească după aceea, dar tot a reuşit.
Sirius păru tulburat pentru o clipă, apoi zise:
— O să-l caut mai târziu, presupun că o să-l găsesc sus, plângând de mama focului peste pantalonii bufanţi ai mamei mele, sau ceva de genul ăsta. Bineînţeles, s-ar putea să se fi târât în sistemul de ventilaţie şi să fi murit… dar nu trebuie să îmi fac iluzii.
Fred, George şi Ron râseră; Hermione, însă, păru să-i adreseze o sumedenie de reproşuri mute.
După masa de Crăciun, membrii familiei Weasley, Harry şi Hermione plănuiau să-l viziteze iar pe domnul Weasley, însoţiţi de Ochi-Nebun şi Lupin. Mundungus apăru exact la timp pentru budinca şi tartele cu fructe, reuşind să „împrumute” o maşină pentru ocazia aceasta, căci metroul nu funcţiona în ziua de Crăciun. Maşina, despre care Harry era aproape sigur că nu fusese luată cu consimţământul proprietarului, fusese mărită cu o vrajă, aşa cum fusese cândva Fordul Anglia al familiei Weasley. Deşi maşina avea proporţii normale văzută de afară, înăuntru puteau să intre zece oameni, plus Mundungus, care conducea. Doamna Weasley ezită înainte să intre — Harry ştia că în ea se dădea o luptă între faptul că îl dezaproba pe Mundungus şi reticenţa ei de a călători fără magie — dar, în cele din urmă, câştigară frigul de afară şi rugăminţile copiilor ei, aşa că se aşeză cu multă graţie pe bancheta din spate, între Fred şi Bill.
Drumul până la Sf. Mungo fu destul de rapid, căci existau foarte puţine maşini pe străzi. Un mic şir de vrăjitoare şi vrăjitori se furişau pe strada altfel părăsită pentru a vizita spitalul. Harry şi ceilalţi se dădură jos din maşină şi Mundungus opri să îi aştepte după colţ. Se plimbară firesc spre vitrina unde era manechinul îmbrăcat în nailon verde, iar apoi, unul câte unul, trecură prin geam.
Sala de primire era plăcută şi festivă: bulele de sticlă care iluminau Sf. Mungo fuseseră colorate în roşu şi auriu şi deveniseră nişte globuri imense şi luminoase de Crăciun; de fiecare uşă erau agăţate ilice şi în toate colţurile străluceau brazi de Crăciun albi şi scânteietori, plini de zăpadă magică şi de ţurţuri, fiecare cu câte o stea aurie şi sclipitoare în vârf. Era mai puţin aglomerat decât fusese ultima dată când veniseră, deşi, după ce parcurse jumătate din drum, Harry se trezi dat la o parte de o vrăjitoare cu o mandarină blocată în nara stângă.
— O ceartă de familie, nu-i aşa? zise iritată vrăjitoarea blondă de la birou. Al treilea caz pe ziua de azi… Afecţiuni Magice, etajul patru.
Îl găsiră pe domnul Weasley proţăpit în pat, cu o tavă cu rămăşiţele fripturii de curcan în poală şi cu o expresie destul de sfioasă.
— E totul bine, Arthur? întrebă doamna Weasley, după ce îl salutară toţi pe domnul Weasley şi îi dădură cadourile.
— Sigur, sigur, spuse domnul Weasley puţin prea repede. Nu… ăă… l-ai văzut pe vindecătorul Smethwick, nu-i aşa?
— Nu, zise doamna Weasley suspicioasă, de ce?
— Fără motiv, fără nici un motiv, spuse domnul Weasley distrat, începând să despacheteze maldărul de cadouri.
— Ia să văd, aţi avut cu toţii o zi bună? Ce aţi primit de Crăciun? Vai, Harry, este absolut minunat!
Tocmai deschisese cadoul lui Harry, în care erau nişte siguranţe şi şurubelniţe.
Doamna Weasley nu păru pe deplin satisfăcută de răspunsul domnului Weasley. Când soţul ei se întinse să dea mâna cu Harry, ea aruncă o privire bandajelor de sub cămaşa de noapte.
— Arthur, zise ea, cu un pocnet în glas, asemenea unei curse de şoareci, ţi-au fost schimbate bandajele. De ce ţi-au schimbat bandajele cu o zi mai devreme? Mie mi-au spus că nu era nevoie să fie schimbate până mâine.
— Poftim? zise domnul Weasley, părând destul de speriat şi trăgându-şi aşternutul ca să-şi acopere pieptul mai mult. Nu, nu… nu e nimic… este… eu…
Păru să se dezumfle sub privirea pătrunzătoare a doamnei Weasley.
— Păi… Însă să nu te superi, Molly, Augustus Pye a avut o idee… este vindecător asistent, ştii, un tânăr foarte drăguţ şi foarte interesat de… ăă… medicină complementară… vreau să spun că unele dintre remediile astea vechi ale Încuiaţilor … ei bine, se numesc copci, Molly, şi sunt foarte bune pentru… pentru rănile Încuiaţilor…
Doamna Weasley scoase un sunet de rău augur, undeva între ţipăt şi reproş. Lupin se îndepărtă de pat şi se duse la omul-lup care nu avea nici un vizitator şi se uita oarecum cu jind la mulţimea din jurul domnului Weasley; Bill murmură că se ducea să-şi ia un ceai, iar Fred şi George se ridicară repede ca să îl însoţească, zâmbind.
— Încerci să îmi spui, zise doamna Weasley, vorbind mai tare cu fiecare cuvânt pe care îl rostea şi părând să nu îşi dea seama că cei cu care venise încercau să se adăpostească, că ţi-ai făcut de lucru cu nişte remedii Încuiate?
— Nu mi-am făcut de lucru, Molly, draga mea, spuse domnul Weasley implorând-o, a fost doar… doar ceva ce ne-am gândit să încercăm, Pye şi cu mine… doar că, din nefericire… ei bine, cu acest gen de răni… nu pare să meargă aşa de bine cum speraserăm noi…
— Adică?
— Păi… păi, nu ştiu dacă… dacă ştii ce sunt copcile?
— Mie îmi sună de parcă ai fi încercat să-ţi coşi pielea la loc, spuse doamna Weasley sec, dar, Arthur, nici măcar tu nu eşti atât de idiot…
— Şi eu aş bea un ceai, zise Harry, sărind în picioare.
Hermione, Ron şi Ginny aproape că alergară spre uşă după el. Când uşa se închise în urma lor, o auziră pe doamna Weasley urlând: „CUM ADICĂ, ASTA ESTE, ÎN MARE?”
— Tipic pentru tata, zise Ginny, clătinând dezaprobator din cap, în timp ce mergeau pe hol. Copci… să fim serioşi…
— Păi, ştii, funcţionează destul de bine la rănile nonmagice, spuse Hermione cu onestitate. Presupun că e ceva în veninul acelui şarpe care le dizolvă. Oare unde este ceainăria?
— La etajul cinci, spuse Harry, amintindu-şi de afişul deasupra biroului vrăjitoarei de la recepţie.
Merseră pe hol, trecură de o uşă dublă şi găsiră o scară instabilă, încadrată de alte portrete de vindecători cu înfăţişări sălbatice. În timp ce urcau, diferiţii vindecători strigară după ei, vociferând vechi nemulţumiri şi sugerând remedii îngrozitoare. Ron fu foarte jignit când un vrăjitor medieval îi strigă că era evident că suferea de un caz grav de vintre-stropită.