— Şi ce ar trebui să însemne asta? întrebă el supărat în timp ce vindecătorul îl urmărea prin alte şase portrete, dându-i la o parte pe locatari.
— Este o afecţiune cât se poate de nefericită a pielii, domnişorule, care îţi va lăsa semne şi te va face mai înfiorător decât eşti acum…
— Ai grijă pe cine faci înfiorător! spuse Ron, înroşindu-i-se urechile.
— … singurul remediu este să iei un ficat de broască râioasă, să îl legi în jurul gâtului, să stai gol într-un butoi cu ochi de ţipar sub luna plină…
— Nu am vintre-stropită!
— Însă, domnişorule, petele neplăcute de pe chipul tău…
— Sunt pistrui! zise Ron mânios. Acum întoarce-te în tabloul tău şi lasă-mă în pace.
Se întoarse spre ceilalţi, care se străduiau cu toţii să pară serioşi.
— La ce etaj suntem?
— Cred că la etajul cinci, zise Hermione.
— Nu, e al patrulea, spuse Harry, încă unul…
Însă se opri brusc când ajunse pe palier, uitându-se la mica fereastră încastrată în uşa dublă care marca începutul unui hol pe a cărui intrare scria AFECŢIUNI MAGICE. Un bărbat se uita la ei cu nasul lipit de geam. Avea părul blond, ondulat, ochi albaştri spălăciţi şi un zâmbet larg şi pustiu, care îi descoperea dinţii orbitor de albi.
— Fir-aş să fiu! zise Ron, holbându-se şi el la bărbat.
— Vai de mine, spuse Hermione deodată, părând să-şi fi pierdut respiraţia. Domnul profesor Lockhart!
Fostul lor profesor de Apărare împotriva Magiei Negre deschise uşa şi se apropie de ei, purtând un halat lung lila.
— Ei, salut! zise el. Presupun că vreţi un autograf, nu-i aşa?
— Nu s-a schimbat foarte mult, nu-i aşa? îi şopti Harry lui Ginny, care zâmbi.
— Ăă… cum vă simţiţi, domnule profesor? spuse Ron, cu un aer vinovat.
Profesorul Lockhart ajunsese în Sf. Mungo din cauza baghetei stricate a lui Ron, care îi alterase foarte tare memoria, deşi, având în vedere că la momentul respectiv Lockhart încercase să le şteargă amintirile lui Harry şi Ron pentru totdeauna, compasiunea lui Harry era limitată.
— Mă simt cât se poate de bine, mulţumesc! zise Lockhart exuberant, scoţându-şi din buzunar o pană de păun destul ponosită. Ia ziceţi, câte autografe vreţi? Să ştiţi că acum pot să scriu literele legate!
— Ăă… momentan nu vrem nici unul, mulţumim, zise Ron, ridicându-şi sprâncenele către Harry, care întrebă:
— Domnule profesor, aveţi voie să rătăciţi pe holuri? Nu ar trebui să fiţi într-un salon?
Zâmbetul pieri încet de pe chipul lui Lockhart. Preţ de câteva clipe, îl privi fix pe Harry, apoi zise:
— Ne-am mai întâlnit undeva?
— Ăă… da, aşa este, zise Harry. Obişnuiaţi să ne predaţi la Hogwarts, vă amintiţi?
— Să predau? repetă Lockhart, puţin tulburat. Eu? Am predat?
Apoi zâmbetul îi reapăru pe chip atât de subit, încât fu oarecum alarmat.
— Presupun că eu v-am învăţat tot ce ştiţi, nu-i aşa? Păi atunci, cum rămâne cu autografele? Hai să zicem în jur de douăsprezece, ca să puteţi da tuturor micilor voştri prieteni şi să nu rămână nimeni fără!
Dar chiar atunci cineva scoase capul pe o uşă din capătul îndepărtat al holului şi o voce strigă:
— Gilderoy, băiat neascultător ce eşti, unde te-ai dus?
O vindecătoare care avea ceva de mamă şi purta o cunună de beteală în păr străbătu repede holul, zâmbindu-le călduros lui Harry şi celorlalţi.
— Vai, Gilderoy, ai vizitatori! Ce minunat, chiar de Crăciun! Ştiţi, nu primeşte niciodată vizitatori, bietul mielul, şi nu îmi dau seama de ce, e o dulceaţă, nu-i aşa?
— Le dau autografe! îi spuse Gilderoy vindecătoarei, cu un alt zâmbet sclipitor. Vor multe, ţin morţiş! Tot ce sper este că avem destule fotografii!
— Auziţi-l, zise vindecătoarea, luându-i de braţ pe Lockhart şi zâmbindu-i cu drag, de parcă ar fi fost un băieţel precoce de doi ani. Acum vreo câţiva ani era foarte cunoscut; sperăm din tot sufletul că faptul că îi place să dea autografe este un semn că s-ar putea să îşi recapete memoria. Vrei să veniţi pe aici? Ştiţi, este într-un salon închis, trebuie să se fi furişat afară în timp ce aduceam cadourile de Crăciun, uşile sunt închise cu cheia de obicei… nu că ar fi periculos! Dar, continuă ea şi îşi coborî vocea până la o şoaptă, este periculos pentru el însuşi, dragul de el… nu ştia cine este, ştiţi, pleacă şi nu îşi aminteşte cum să se întoarcă… este tare frumos din partea voastră că aţi venit să îl vedeţi.
— Ăă, zise Ron, gesticulând inutil spre etajul de deasupra, de fapt, noi doar voiam să… ăă…
Însă vindecătoarea le zâmbi parcă aşteptând ceva, iar bombănitul pierit al lui Ron — „mergem să bem un ceai” — se pierdu în neant. Se uitară unul la altul neajutoraţi, iar apoi îi urmară pe Lockhart şi pe vindecătoarea lui pe hol.
— Hai să nu stăm mult, zise Ron încet.
Vindecătoarea îşi îndreptă bagheta spre uşa Salonului Janus Thickey şi murmură, „Hocus-pocus”. Uşa se deschise larg şi vindecătoarea îi conduse dincolo de ea, ţinându-l strâns de braţ pe Gilderoy, până când îl aşeză pe un fotoliu de lângă pat.
— Acesta este salonul pacienţilor noştri pe termen lung, îi informă ea încet pe Harry, Ron, Hermione şi Ginny. Pentru afecţiuni magice permanente, înţelegeţi. Desigur, cu poţiuni de ameliorare, farmece intensive şi cu puţin noroc, putem obţine nişte ameliorări. Gilderoy chiar pare să îşi recapete o parte din personalitate; şi am observat o îmbunătăţire evidentă în starea domnului Bode, pare să îşi recapete foarte bine funcţiile vorbitului, deşi încă nu se exprimă în nici o limbă pe care să o putem recunoaşte. Ei bine, trebuie să termin de împărţit cadourile de Crăciun, vă las să pălăvrăgiţi puţin.
Harry se uită în jur. Salonul purta semne clare că era căminul permanent al pacienţilor. Aveau mult mai multe articole personale în jurul paturilor decât în salonul domnului Weasley; de exemplu, peretele de la capul patului lui Gilderoy era tapetat cu poze, toate cu el zâmbind larg şi făcându-le cu mâna noilor veniţi. Îşi dăduse autografe lui însuşi pe multe dintre ele, cu un scris întrerupt, ca de copil. Imediat ce fusese aşezat pe scaun de vindecătoare, Gilderoy trase spre el un vraf nou de poze, înşfăcă o pană şi începu să le semneze pe toate înflăcărat.
— Puteţi să le puneţi în plicuri, îi zise el lui Ginny, aruncându-i pozele semnate în poală, una câte una, pe măsură ce le scria. Nu sunt uitat, ştiţi, nu, încă primesc o grămadă de scrisori de la fani… Gladys Gudgeon îmi scrie săptămînal… dar mi-aş dori să ştiu de ce…
Se opri, părând oarecum derutat, apoi zâmbi iar şi se întoarse la semnat cu şi mai mult zel.
— Presupun că doar pentru că sunt chipeş…
Un vrăjitor pământiu, cu o înfăţişare sumbră, era întins în patul de vizavi şi se holba la tavan; bombănea ceva ca pentru sine şi părea desprins de tot ce se întâmpla în jurul lui. La două paturi de el se afla o femeie care avea tot capul acoperit de blană; Harry îşi aminti că şi Hermione păţise ceva asemănător în anul doi, deşi, din fericire, în cazul ei afecţiunea nu fusese permanentă. În celălalt capăt al salonului fuseseră trase nişte draperii înflorate în jurul celor două paturi, ca să le dea pacienţilor şi vizitatorilor lor puţină intimitate.