— Uite, Agnes, îi zise vindecătoarea veselă femeii cu chipul acoperit de blană, dându-i o mică serie de cadouri de Crăciun. Vezi, nu eşti uitată, ai văzut? Iar fiul tău ţi-a trimis o bufniţă, ca să-ţi spună că vine să te vadă diseară, este drăguţ, nu-i aşa?
Agnes scoase câteva lătrături puternice.
— Şi uite, Broderick, ai primit o floare în ghiveci şi un calendar minunat cu câte un Hipogrif sofisticat pentru fiecare lună; o să mai înveselească atmosfera, nu-i aşa? zise vindecătoarea, ducându-se repede la bărbatul care bombănea, punându-i pe noptieră o plantă destul de urâtă, cu tentacule lungi şi atârnătoare, şi agăţându-i calendarul de perete cu bagheta. Şi… a, doamnă Poponeaţă, plecaţi deja?
Harry întoarse capul imediat. Draperiile din jurul celor două paturi din capătul salonului fuseseră trase şi doi vizitatori se întorceau printre paturi: o vrăjitoare bătrână, ciudată, îmbrăcată cu o rochie verde lungă, cu o blană de vulpe mâncată de molii şi o pălărie ascuţită, decorată cu ceea ce nu putea fi decât un vultur împăiat, iar în urma ei, arătând cu totul deprimat — Neville.
Cu o iluminare subită, Harry îşi dădu seama cine trebuiau să fie oamenii de la paturile din capăt. Se uită disperat în jur după un mijloc de a le distrage atenţia celorlalţi, pentru ca Neville să poată părăsi salonul neobservat şi neinterogat, însă Ron ridicase şi el privirea când auzise numele Poponeaţă” şi, înainte ca Harry să-l fi putut opri, strigase:
— Neville!
Neville tresări şi se lăsă în jos, de parcă un glonţ tocmai l-ar fi ratat de puţin.
— Noi suntem, Neville! zise Ron vesel, ridicându-se. Ai văzut…? Lockhart e aici! La cine ai venit?
— Prieteni de-ai tăi, Neville, dragul meu? zise delicat bunica lui Neville, uitându-se la ei.
Neville arăta de parcă ar fi preferat să fie oriunde altundeva, numai acolo nu. Chipul său rotofei avea o nuanţă de roşu-vineţiu, iar băiatul nu se uita în ochii nici unuia dintre ei.
— A, da, zise bunica lui, uitându-se urât la Harry şi întinzând o mână uscăţivă ca o gheară ca să dea mâna cu el. Da, da, ştiu cine eşti, bineînţeles. Neville vorbeşte foarte frumos de tine.
— Ăă… mulţumesc, zise Harry, dând mâna cu ea.
Neville nu îl privea, ci se holba la propriile picioare, roşul din obraji fiind din ce în ce mai pronunţat.
— Şi voi este evident că sunteţi nişte Weasley, continuă doamna Poponeaţă, întinzându-le mâna regal lui Ron şi apoi lui Ginny. Da, îi cunosc pe părinţii voştri — nu bine, desigur — dar sunt oameni de treabă, oameni de treabă… şi tu trebuie să fii Hermione Granger?
Hermione păru destul de speriată din cauză că doamna Poponeaţă ştia cum o cheamă, însă cu toate astea dădu mâna cu ea.
— Da, Neville mi-a povestit totul despre tine. L-ai ajutat să iasă din nişte situaţii destul de complicate, nu-i aşa? E un băiat bun, zise ea, aruncându-i lui Neville o privire rigidă de apreciere, peste nasul destul de osos, însă mi-e teamă că trebuie să spun că nu are talentul tatălui său.
Întoarse capul către cele două paturi din capătul salonului, astfel încât vulturul împăiat de pe pălăria sa tremură alarmant.
— Poftim? zise Ron uimit. (Harry şi-ar fi dorit să-l calce pe Ron pe picior, dar genul ăsta de lucru era mult mai dificil de făcut pe ascuns când purtai blugi şi nu robe.) Neville, acolo în capăt e tatăl tău?
— Ce-i asta? zise doamna Poponeaţă tăios. Neville, nu le-ai spus prietenilor de părinţii tăi?
Neville trase aer în piept, se uită la tavan şi clătină din cap. Harry nu putea să-şi amintească dacă mai compătimise pe cineva mai tare ca acum, însă nu îi venea deloc în minte cum să îl ajute pe Neville să iasă din situaţia asta.
— Păi, nu e nici un motiv de ruşine! zise doamna Poponeaţă mânioasă. Ar trebui să fii mândru, Neville, mândru! Să ştii că nu şi-au sacrificat sănătatea fizică şi mintală pentru ca unicului lor fiu să îi fie ruşine cu ei!
— Nu îmi este ruşine, spuse Neville foarte încet, uitându-se în continuare oriunde altundeva, dar nu la Harry şi la ceilalţi.
Acum Ron se ridică în vârful picioarelor, ca să se uite la cei din cele două paturi.
— Păi, ai un mod ciudat de a o arăta! zise doamna Poponeaţă. Fiul meu şi soţia sa, zise ea, întorcându-se cu superioritate spre Harry, Ron, Hermione şi Ginny, au fost torturaţi până au înnebunit de adepţii Ştiţi-Voi-Cui.
Hermione şi Ginny îşi acoperiră gura cu mâinile. Îngrozit, Ron nu îşi mai întinse gâtul ca să îi zărească pe părinţii lui Neville.
— Ştiţi, au fost Aurori, şi încă foarte respectaţi în comunitatea vrăjitorească, continuă doamna Poponeaţă. Foarte talentaţi, amândoi. Eu… da, Alice, draga mea, ce este?
Mama lui Neville se apropiase încet pe la marginea salonului, în cămaşă de noapte. Nu mai avea chipul plinuţ şi fericit pe care îl văzuse Harry în vechea poză a lui Moody cu Ordinul Phoenix iniţial. Acum era trasă şi slabă la faţă, ochii păreau să fie mai mari decât era mod normal şi părul, care albise, semăna cu nişte smocuri arse. Nu părea să vrea să vorbească, sau poate că nu era în stare, însă făcu nişte gesturi timide către Neville, ţinând ceva în mâna întinsă.
— Iar? zise doamna Poponeaţă, puţin ofuscată. Bine, Alice dragă, bine… Neville, ia-o, orice o fi.
Însă Neville întinsese deja mâna, iar mama sa îi puse în palmă un ambalaj gol de gumă de mestecat specială, din care se puteau face baloane gigantice.
— Bravo, draga mea, zise bunica lui Neville cu o veselie prefăcută, bătând-o pe umăr pe mama lui Neville.
Însă Neville zise încet:
— Mersi, mamă.
Mama sa se îndepărtă şovăielnic spre capătul celălalt, fredonând o melodie. Neville se uită în jur la ceilalţi, cu o expresie sfidătoare, de parcă i-ar fi provocat să râdă, însă lui Harry i se păru că în viaţa lui nu mai văzuse ceva atât de neamuzant.
— Ei bine, ar cam trebui să plecăm, oftă doamna Poponeaţă, punându-şi nişte mănuşi lungi şi verzi. Mi-a părut bine că v-am cunoscut. Neville, aruncă ambalajul ăla la gunoi, cred că până acum ţi-a dat destule ca să poţi să-ţi tapetezi camera.
Însă, când plecară, Harry fu sigur că îl văzu pe Neville strecurând în buzunar ambalajul de gumă.
Uşa se închise în urma lor.
— Nu am ştiut niciodată, zise Hermione înduioşată.
— Nici eu, spuse Ron destul de răguşit.
— Nici eu, şopti Ginny. Toţi se uitară la Harry.
— Eu am ştiut, spuse el sumbru. Mi-a zis Dumbledore, dar am promis să nu spun nimănui… pentru asta a fost trimisă Bellatrix Lestrange în Azkaban, pentru că a folosit Blestemul Cruciatus asupra părinţilor lui Neville până când şi-au pierdut minţile.
— Bellatrix Lestrange a făcut-o? şopti Hermione îngrozită. Femeia a cărei poză o are Kreacher în bârlogul lui?
Urmă o tăcere îndelungată, întreruptă de vocea supărată a lui Lockhart.
— Fiţi atenţi, să ştiţi că nu am învăţat degeaba să scriu unit!
CAPITOLUL XXIV
OCCLUMANŢIE
Se dovedi că Kreacher se ascunsese în pod. Sirius spusese că îl găsise acolo, plin de praf, căutând negreşit alte rămăşiţe rămase de la familia Black pe care să le poată ascunde în dulapul lui. Deşi Sirius părea mulţumit de această variantă, pe Harry ea îl nelinişti. Când se întoarse, Kreacher părea să fie mai bine dispus, bombănelile amare se diminuaseră cât de cât, iar el asculta ordinele ceva mai docil decât de obicei, deşi Harry îl surprinse pe Spiriduşul de casă privindu-l cu sete de vreo câteva ori. Însă de fiecare dată se uitase în altă parte când văzuse că Harry îl observase.