Harry nu îi vorbi lui Sirius de această suspiciune vagă, fiindcă veselia acestuia se evapora rapid, acum că trecuse Crăciunul. Cu cât se apropia data întoarcerii lor la Hogwarts, era din ce în ce mai predispus la ceea ce doamna Weasley numea „accese ale ursuzilor”, când devenea taciturn şi morocănos, retrăgându-se adeseori în camera lui Buckbeak cu orele. Tristeţea sa părea să cuprindă toată casa, ieşind pe sub uşi ca un fel de gaz otrăvitor, astfel încât toţi erau afectaţi de ea.
Harry nu vroia să-l părăsească iar pe Sirius, lăsându-l singur cu Kreacher; de fapt, pentru prima dată în viaţă, nu era nerăbdător să se întoarcă la Hogwarts. Faptul că revenea la şcoală însemna că avea să fie iar supus tiraniei lui Dolores Umbridge, care, fără îndoială, reuşise să mai dea cu forţa încă vreo douăsprezece decrete cât fuseseră ei plecaţi; nu mai avea să aştepte entuziasmat vâjthaţul, acum că îi fusese interzis; era aproape sigur că povara temelor va fi şi mai grea, având în vedere că examenele se apropiau; iar Dumbledore rămânea la fel de distant ca întotdeauna. De fapt, dacă nu ar fi fost A.D.-ul, Harry se gândi că l-ar fi rugat pe Sirius să-l lase să plece de la Hogwarts şi să rămână în Casa Cumplită.
Apoi, chiar în ultima zi de vacanţă, se întâmplă ceva care îl făcu pe Harry să privească îngrozit întoarcerea la şcoală.
— Harry, dragul meu, zise doamna Weasley, băgându-şi capul pe uşa de la camera lui şi a lui Ron, unde cei doi jucau şahul vrăjitorilor, urmăriţi de Hermione, Ginny şi Şmecherilă, poţi să vii până în bucătărie? Domnul profesor Plesneală vrea să îţi vorbească.
Harry nu realiză imediat ce spusese femeia; unul dintre turnurile sale era implicat într-o luptă violentă cu un pion de-al lui Ron şi îl încuraja entuziasmat.
— Striveşte-l, striveşte-l, e doar un pion, boule. Mă scuzaţi, doamnă Weasley, ce aţi spus?
— Profesorul Plesneală, dragul meu. În bucătărie. Ar vrea să vorbiţi.
Harry rămase cu gura căscată de groază. Se uită în jur la Ron, Hermione şi Ginny, iar toţi îl priviră la rândul lor cu gura căscată. Şmecherilă, pe care Hermione îl ţinuse cu dificultate în ultimul sfert de oră, sări fericit pe tablă şi toate piesele fugiră să se adăpostească de el, chiţăind cât puteau de tare.
— Plesneală? zise Harry în gol.
— Domnul profesor Plesneală, dragul meu, spuse ea cu reproş. Acum, hai, repede, mi-a zis că nu poate să stea mult.
— Ce vrea de la tine? zise Ron enervat după ce doamna Weasley ieşi din cameră. Nu ai făcut nimic rău, nu?
— Nu! spuse Harry indignat, storcându-şi creierul şi gândindu-se ce ar fi putut să-l determine pe Plesneală să vină după el tocmai la Casa Cumplită. Oare luase un „T” la ultima temă?
După două-trei minute, deschise uşa de la bucătărie şi îl descoperi pe Sirius şi pe Plesneală aşezaţi amândoi la masa lungă, uitându-se urât în direcţii opuse. Liniştea dintre ei mustea de o antipatie reciprocă. Pe masă, în faţa lui Sirius se găsea o scrisoare deschisă.
— Ăă, zise Harry, pentru a-şi anunţa prezenţa.
Plesneală îşi întoarse privirea spre el, cu chipul încadrat de două perdele de păr negru şi slinos.
— Ia loc, Potter.
— Vezi tu, Plesneală, zise Sirius tare, aplecându-se pe spate cu scaunul şi vorbind spre tavan, cred că aş prefera să nu dai ordine aici. Ştii, este casa mea.
Chipul palid al lui Plesneală fu cuprins de o roşeaţă neplăcută. Harry se aşeză lângă Sirius, vizavi de Plesneală.
— Potter, ar fi trebuit să vorbesc singur cu tine, spuse Plesneală, cu binecunoscutul surâs apărându-i pe buze, însă Black…
— Sunt naşul lui, spuse Sirius, mai tare ca niciodată.
— Sunt aici din ordinul lui Dumbledore, spuse Plesneală, cu un glas arţăgos, vorbind din ce în ce mai încet şi mai irascibil, dar, te rog, rămâi, Black, ştiu că îţi place să te simţi… implicat.
— Ce vrei să spui cu asta? zise Sirius, lăsându-se în faţă cu scaunul pe toate cele patru picioare cu o pocnitură răsunătoare.
— Doar că sunt convins că trebuie să te simţi… Ăă… frustrat de faptul că nu poţi să faci nimic folositor pentru Ordin, răspunse cu tâlc Plesneală.
Fu rândul lui Sirius să roşească. Buza lui Plesneală se arcui triumfător, în timp ce el se întoarse spre Harry.
— Potter, domnul director m-a trimis să îţi spun că ar dori să studiezi Occlumanţia în acest semestru.
— Ce să studiez? spuse Harry buimac.
Zâmbetul batjocoritor al lui Plesneală deveni şi mai pronunţat.
— Occlumanţia, Potter. Apărarea magică a minţii împotriva pătrunderii din exterior. O ramură enigmatică a magiei, însă una deosebit de folositoare.
Inima lui Harry începu să bată cât se poate de repede. Apărarea împotriva pătrunderii din exterior? Dar nu era posedat, toţi fuseseră de acord cu asta…
— De ce trebuie să studiez Occlu… sau ce o fi? izbucni el.
— Pentru că domnul director crede că este o idee bună, zise Plesneală calm. Vei primi lecţii private o dată pe săptămână, însă nu vei spune nimănui ce faci şi mai ales nu lui Dolores Umbridge. Ai înţeles?
— Da, spuse Harry. Cine îmi va fi profesor?
Plesneală ridică o sprânceană.
— Eu, zise el.
Harry avu o senzaţie groaznică, de parcă i s-ar fi topit măruntaiele. Alte ore cu Plesneală — dar ce făcuse pentru a merita aşa ceva? Se uită repede spre Sirius după ajutor.
— De ce nu poate să fie Dumbledore profesorul lui Harry? întrebă Sirius agresiv. De ce tu?
— Probabil pentru că este privilegiul pe care îl au directorii de a delega sarcini mai puţin plăcute, spuse Plesneală mieros. Te asigur că nu m-am rugat să primesc acest rol. Potter, te aştept luni seara la ora şase fix. În biroul meu. Dacă te întreabă cineva, vii la ore suplimentare de Poţiuni Vindecătoare. Toţi cei care te-au văzut la orele mele nu vor putea nega că nu ai nevoie, continuă el ridicându-se.
Se întoarse şi dădu să plece, cu pelerina neagră, de drum, umflându-se în urma sa.
— Stai puţin, zise Sirius, îndreptându-se în scaun.
Plesneală se întoarse cu faţa spre ei, zâmbind batjocoritor.
— Mă cam grăbesc, Black. Spre deosebire de tine, eu nu am timp nelimitat la dispoziţie.
— Atunci, o să trec direct la subiect, zise Sirius, ridicându-se. Era ceva mai înalt decât Plesneală, care, observă Harry, strânse pumnul în buzunarul pelerinei pe ceea ce Harry era sigur că era mânerul baghetei.
— Dacă aud că te foloseşti de lecţiile astea de Occlumanţie ca să-i faci zile fripte lui Harry, mie o să-mi dai socoteală.
— Ce înduioşător, zise Plesneală sarcastic. Dar sunt sigur că ai observat că Potter este la fel ca tatăl său, nu?
— Da, am observat, spuse Sirius mândru.
— Păi, atunci trebuie să ştii că este atât de arogant, încât criticile pur şi simplu nu pot să-l atingă, spuse Plesneală cu viclenie.
Sirius dădu brusc scaunul la o parte şi înconjură masa spre Plesneală, scoţându-şi bagheta. Plesneală făcu la rândul său la fel. Se pregăteau să se înfrunte. Sirius părea negru de supărare, iar Plesneală avea un aer calculat, uitându-se când la vârful baghetei lui Sirius, când la faţa lui.
— Sirius! zise Harry tare, însă Sirius nu-l auzi.
— Te-am avertizat, Smiorcăitus, zise Sirius, cu chipul la vreo treizeci de centimetri de cel al lui Plesneală, nu mă interesează că Dumbledore crede că te-ai schimbat, eu ştiu adevărul…