— A, dar de ce nu i-o spui? şopti Plesneală. Sau ţi-e teamă că s-ar putea să nu ia în serios sfatul unui om care se ascunde de şase luni în casa mamei sale?
— Spune-mi, ce mai face Lucius Reacredinţă? Presupun că e încântat că acum câinele său credincios lucrează la Hogwarts, nu-i aşa?
— Apropo de câini, zise Plesneală cu blândeţe, ştii că Lucius Reacredinţă te-a recunoscut, ultima dată când ai riscat o plimbare de plăcere pe afară? Inteligentă mişcare, Black, Faptul că ai fost văzut în siguranţă pe un peron dintr-o gară… ţi-a dat o scuză excelentă ca să nu fii nevoit să mai ieşi pe viitor din bârlogul în care te ascunzi, nu-i aşa?
Sirius ridică bagheta.
— NU! strigă Harry, sărind peste masă şi încercând să se pună între ei. Sirius, nu!
— Mă faci laş? răcni Sirius, încercând să-l dea deoparte pe Harry, fără ca acesta să se mişte.
— Păi, da, presupun că da, spuse Plesneală.
— Harry… dă-te — la — o — parte! se răsti Sirius, dându-l mai încolo cu mâna liberă.
Uşa de la bucătărie se deschise şi în pragul ei se iviră toţi membrii familiei Weasley, plus Hermione, părând toţi foarte fericiţi, cu domnul Weasley, care mergea mândru în mijlocul lor, îmbrăcat cu o pijama în dungi peste care avea un fulgarin.
— Vindecat! le anunţă el vesel tuturor celor din bucătărie. Complet vindecat!
El şi toţi ceilalţi Weasley înlemniră în prag, privind scena din faţa lor, care se întrerupse în plină desfăşurare, iar Sirius şi Plesneală se uitară spre uşă, cu baghetele îndreptate către faţa celuilalt şi cu Harry încremenit între ei, ţinând o mână întinsă către fiecare, şi încercând să-i despartă.
— Pe barba lui Merlin, zise domnul Weasley, cu zâmbetul pierindu-i de pe chip, ce se întâmplă aici?
Şi Sirius, şi Plesneală îşi coborâră baghetele. Harry se uită când la unul, când la altul. Amândoi aveau o expresie de dispreţ absolut pe chip, şi totuşi, păreau să fi fost treziţi la realitate de apariţia neaşteptată a atâtor martori. Plesneală îşi puse bagheta în buzunar, traversă grăbit bucătăria şi trecu pe lângă familia Weasley fără să zică un cuvânt. Se uită înapoi din uşă.
— Ora şase, luni seara, Potter.
Şi plecă. Sirius se uită urât după el, cu bagheta pe lângă corp.
— Ce s-a întâmplat? întrebă iar domnul Weasley.
— Nimic, Arthur, spuse Sirius, care respira greu, de parcă tocmai ar fi alergat câţiva kilometri. Doar o discuţie amicală între doi vechi prieteni din şcoală.
Zâmbi, părând să facă un efort extraordinar.
— Ia zi… te-ai vindecat? Ce veste bună, cum nu se poate mai bună.
— Da, nu-i aşa? zise doamna Weasley, conducându-şi soţul către un scaun. I-a ieşit până la urmă vraja vindecătorului Smethwick, a găsit un antidot pentru ce-o fi avut şarpele ăla în colţi şi Arthur a învăţat că nu e bine să se joace cu medicina încuiaţilor, nu-i aşa? adăugă ea, destul de ameninţător.
— Da, Molly, da, draga mea, spuse domnul Weasley supus.
Cina din seara aceea ar fi trebuit să fie veselă, având în vedere că domnul Weasley era din nou alături de ei. Harry îşi dădu seama că Sirius se străduia să fie aşa, şi totuşi, când naşul lui nu se chinuia să râdă tare la glumele lui Fred şi George, sau nu le oferea celorlalţi ceva de mâncare, chipul îi revenea la o expresie posomorâtă, meditativă. Între el şi Harry se aflau Mundungus şi Ochi-Nebun, care veniseră să-l felicite pe domnul Weasley. Harry vroia să discute cu Sirius, să-i spună că nu ar trebui să ţină cont de nimic din ce spusese Plesneală, că Plesneală îl stârnea deliberat şi că toţi ceilalţi nu îl considerau un laş pentru că făcea cum îi spuse Dumbledore şi rămânea în Casa Cumplită. Dar nu avu ocazia să o facă şi, urmărind privirea sumbră de pe chipul lui Sirius, Harry se întrebă din când în când dacă ar fi îndrăznit să îi spună, în cazul în care ar fi avut prilejul. În schimb, le spuse în şoaptă lui Ron şi Hermione că trebuia să ia lecţii de Occlumanţie de la Plesneală.
— Dumbledore vrea să nu mai ai visele alea cu Cap-de-Mort, zise Hermione imediat. Păi, nu o să-ţi pară rău dacă nu o să le mai ai, nu?
— Alte ore cu Plesneală? zise Ron îngrozit. Aş prefera să am coşmaruri!
Trebuiau să se întoarcă la Hogwarts cu Autobuzul Salvator în ziua următoare, însoţiţi din nou de Tonks şi Lupin. Aceştia îşi luau micul dejun în bucătărie când coborâră Harry, Ron şi Hermione în dimineaţa aceea. Când Harry deschise uşa, adulţii păreau să fi fost în miezul unei conversaţii şoptite; toţi se uitară spre ei speriaţi şi tăcură.
După un mic-dejun luat în grabă, îşi puseră toţi hainele şi fularele împotriva dimineţii cenuşii şi reci de ianuarie. Harry avu o strângere neplăcută în piept; nu voia să-şi ia la revedere de la Sirius. Avea un presentiment neplăcut faţă de această despărţire; nu ştia când mai aveau să se vadă şi simţea că era obligaţia sa să îi spună ceva lui Sirius, ca să-l împiedice să facă vreo prostie. Harry era îngrijorat că acuzaţia lui Plesneală de laşitate îl rănise atât de tare pe Sirius, încât acesta ar fi putut pune la cale o ieşire nesăbuită din Casă Cumplită chiar acum. Însă înainte să îi dea prin cap ce să spună, Sirius îi făcu semn să vină la el.
— Vreau să iei asta, zise el încet, dându-i repede lui Harry un pachet ambalat destul de neglijent, cam de mărimea unei cărţi cartonate.
— Ce este? întrebă Harry.
— Un mod în care să mă anunţi dacă Plesneală îţi face probleme. Nu, nu-l deschide aici! zise Sirius, cu o privire neliniştită spre doamna Weasley, care încerca să-i convingă pe gemeni să poarte mănuşi tricotate. Nu cred că Molly ar fi de acord — dar vreau să-l o foloseşti dacă ai nevoie de mine, da?
— Bine, zise Harry, băgând pachetul în buzunarul interior al hainei, dar ştiind că, indiferent ce era, nu avea să-l folosească.
Nu vroia câtuşi de puţin să-l scoată el pe Sirius din acest loc sigur, indiferent cât de urât avea să se poarte Plesneală cu el la orele viitoare de Occlumanţie.
— Atunci, hai, zise Sirius, bătându-l pe umăr pe Harry şi zâmbind sumbru.
Înainte ca Harry să mai poată spune ceva, urcară amândoi, oprindu-se în faţa uşii de la intrare, plină de lanţuri şi zăvoare, înconjuraţi de familia Weasley.
— La revedere, Harry, ai grijă de tine, zise doamna Weasley, îmbrăţişându-i.
— Pe curând, Harry, şi te rog fii cu ochii în patru după şerpi pentru mine! zise domnul Weasley binevoitor, dând mâna cu el.
— Da… sigur, zise Harry distrat.
Era ultima şansă de a-i spune lui Sirius să aibă grijă; se întoarse, se uită în ochii naşului său şi deschise gura să vorbească, însă, înainte să o poată face, Sirius îl îmbrăţişă scurt cu o mână şi zise aspru:
— Ai grijă de tine, Harry.
În clipa următoare, Harry se trezi împins către aerul glacial de iarnă, cu Tonks (care astăzi era bine deghizată sub forma unei femei înalte, îmbrăcate în tweed, cu părul gri închis) îndemnându-l să coboare.
Uşa casei de la numărul doisprezece se trânti în urma lor. Coborâră treptele din faţă după Lupin. Când ajunse pe trotuar, Harry se uită în jur. Casa de la numărul doisprezece se micşora repede, în timp ce celelalte două care o încadrau se întinseră în lăţime, făcând-o să se micşoreze. O fracţiune de secundă mai târziu, casa dispăru cu totul.
— Hai, cu cât ajungem mai repede în autobuz, cu atât mai bine, zise Tonks, iar lui Harry i se păru că văzu neliniştea în privirea pe care ea o aruncă în jurul pieţei.