— A, zise Harry în timp ce stomacul lui făcu un salt neplăcut. Bună!
— Harry, noi mergem la bibliotecă, zise Hermione hotărâtă, în timp ce îl apuca pe Ron de cot şi îl trăgea către scara de marmură.
— Ai avut un Crăciun frumos? întrebă Cho.
— Da, nu a fost rău, zise Harry.
— Al meu a fost destul de liniştit, spuse Cho, care, cine ştie de ce, părea destul de stânjenită. Ăă… se mai face o excursie în Hogsmeade luna viitoare, ai văzut anunţul?
— Poftim? A, nu, nu m-am uitat la avizier de când m-am întors.
— Da, este de Ziua Îndrăgostiţilor…
— Bine, spuse Harry, întrebându-se de ce îi spunea asta. Păi, presupun că vrei să…?
— Doar dacă vrei şi tu, zise ea nerăbdătoare.
Harry făcu ochii mari. Voise să spună, „Presupun că vrei să ştii când are loc următoarea întâlnire A.D.?” însă răspunsul ei nu părea să se potrivească.
— Eu… ăă… zise el.
— A, e în ordine, dacă nu vrei, zise ea, oarecum jignită. Nu-ţi face griji. Ne… ne mai vedem.
Se îndepărtă. Harry rămase uitându-se după ea, cu creierul funcţionându-i la viteză maximă. Apoi o piesă se puse în mişcare.
— Cho! Hei… CHO!
Fugi după ea, ajungând-o din urmă la jumătatea scării de marmură.
— Ăă… vrei să mergi cu mine în Hogsmeade de Ziua Îndrăgostiţilor?
— Ooo, da! zise ea, făcându-se roşie ca focul şi zâmbindu-i larg.
— În ordine… păi… atunci aşa rămâne, zise Harry, care simţi că până la urmă ziua nu avea să fie total pierdută, şi ţopăi realmente până la bibliotecă, după Ron şi Hermione, înaintea orelor de după-amiază.
Însă până la ora şase în seara aceea, nici măcar bucuria de a o fi invitat cu succes pe Cho în oraş nu putu să liniştească sentimentul de rău augur care era mai intens cu fiecare pas pe care îl făcea Harry spre biroul lui Plesneală.
Se opri în faţa uşii când ajunse acolo, dorindu-şi să fi fost aproape oriunde altundeva. Apoi, trăgând aer în piept, ciocăni şi intră.
Camera întunecoasă era înţesată cu rafturi pe care se aflau sute de borcane cu bucăţele cleioase de animale şi plante care pluteau în poţiuni multicolore. Într-un colţ era un dulap plin de ingrediente din care Plesneală îl acuzase cândva pe Harry — nu fără motiv — că furase ceva. Însă lui Harry îi fu atrasă atenţia de biroul unde, într-o baie de lumină, se găsea un lighean de piatră nu tocmai adânc, inscripţionat cu rune şi simboluri. Harry îl recunoscu imediat — era Pensivul lui Dumbledore. Întrebându-se ce căuta acolo, tresări când din umbră se auzi vocea rece a lui Plesneală.
— Închide uşa după tine, Potter!
Harry îl ascultă, cu sentimentul îngrozitor că devenise prizonier. Când se întoarse, Plesneală apăru în lumină şi îi indică în tăcere scaunul din faţa biroului. Harry se aşeză şi la fel făcu şi Plesneală, cu ochii negri şi reci fixaţi asupra lui Harry, şi cu o antipatie evidentă în fiecare trăsătură a feţei.
— Ei bine, Potter, ştii de ce eşti aici, zise el. Domnul director m-a rugat să îţi predau Occlumanţia. Tot ce pot să sper este că te vei dovedi mai priceput decât la Poţiuni.
— Da, zise Harry scurt.
— Chiar dacă ăsta nu este un curs obişnuit, Potter, zise Plesneală, cu ochii îngustându-i-se ameninţător, eu sunt tot profesorul tău şi drept urmare poţi să îmi spui şi acum „domnule” sau „domnule profesor”.
— Da… domnule, zise Harry.
— Acum, Occlumanţia. Aşa cum ţi-am zis în bucătăria naşului tău, această ramură a magiei blochează mintea împotriva pătrunderii şi a influenţei magice.
— Şi de ce crede domnul profesor Dumbledore că am nevoie de ea, domnule? zise Harry, uitându-se direct în ochii lui Plesneală şi întrebându-se dacă profesorul îi va răspunde. Plesneală îi întoarse privirea pentru o clipă şi apoi spuse dispreţuitor:
— Potter, sunt convins că până şi tu trebuie să-ţi fi dat seama până acum. Lordul Întunecat este foarte priceput la Legilimanţie…
— Ce este asta? Domnule?
— Este abilitatea de a scoate sentimente şi amintiri din mintea altcuiva…
— Poate să citească gândurile? zise Harry repede, adeverindu-i-se cele mai mari temeri.
— Potter, nu eşti deloc subtil, zise Plesneală, cu o sclipire a ochilor întunecaţi. Nu înţelegi delimitările fine. Este unul dintre defectele care te fac un creator de poţiuni lamentabil.
Plesneală se opri pentru o clipă, părând să savureze plăcerea de a-l fi insultat pe Harry, înainte să continue.
— Doar Încuiaţii vorbesc de „citirea gândurilor”. Mintea nu este o carte care poate fi deschisă după voie şi examinată oricând. Gândurile nu sunt gravate în interiorul craniilor, pentru a putea fi înţelese de orice invadator. Mintea este ceva complex şi pluristratificat, Potter — sau cel puţin aşa sunt majoritatea minţilor, zise el zâmbind batjocoritor. Însă este adevărat că aceia care stăpânesc Legilimanţia pot, în anumite condiţii, să cerceteze minţile victimelor şi să interpreteze corect ceea ce descoperă. Lordul Întunecat, de exemplu, ştie aproape întotdeauna când este minţit. Doar cei pricepuţi la Occlumanţie pot să îşi închidă acele sentimente şi amintiri care contrazic minciuna şi pot în felul ăsta să rostească lucruri false în prezenţa sa fără să fie descoperiţi.
Indiferent ce spunea Plesneală, lui Harry Legilimanţia i se părea că era cititul gândurilor şi nu îi plăcea deloc cum suna.
— Aşa că ar putea să ştie ce gândim chiar acum? Domnule?
— Lordul Întunecat se află la o distanţă considerabilă, iar pereţii şi domeniul Hogwarts sunt păzite de multe vrăji şi farmece antice, care asigură siguranţa fizică şi mintală a celor care locuiesc aici, zise Plesneală. Timpul şi spaţiul contează în magie, Potter. Contactul vizual este de obicei esenţial în Legilimanţie.
— Păi atunci, de ce trebuie să învăţ Occlumanţie?
Plesneală îl privi pe Harry, trecându-şi în acest timp un deget lung şi subţire peste buze.
— Se pare că regulile obişnuite nu se aplică şi în cazul tău, Potter. Blestemul care n-a reuşit să te omoare pare să fi creat un fel de legătură între tine şi Lordul Întunecat. Dovezile sugerează că uneori, când mintea este cel mai relaxată şi mai vulnerabilă — când dormi, de exemplu — împărtăşeşti gândurile şi trăirile Lordului Întunecat. Domnul director crede că nu este de dorit ca lucrurile să continue astfel. Doreşte să te învăţ cum să îţi blochezi mintea împotriva Lordului Întunecat.
Lui Harry reîncepu să-i bată inima cu putere. Explicaţia nu avea nici un dram de logică.
— Dar de ce vrea domnul profesor Dumbledore să o împiedice? întrebă el brusc. Nu prea îmi place, dar a fost folositor, nu-i aşa? Adică… am văzut cum şarpele ăla l-a atacat pe domnul Weasley şi, dacă nu aş fi făcut-o, domnul profesor Dumbledore nu ar fi putut să-l salveze, nu-i aşa? Domnule?
Plesneală se holbă la Harry pentru câteva clipe, trecându-şi în continuare un deget peste buze. Când vorbi din nou, o făcu rar şi deliberat, de parcă ar fi cântărit fiecare cuvânt.
— Se pare că Lordul Întunecat nu a ştiut de legătura dintre voi până de foarte curând. Se pare că până acum i-ai trăit sentimentele şi i-ai împărtăşit gândurile, fără ca el să fie la curent. Totuşi, viziunea pe care ai avut-o cu puţin timp înainte de Crăciun…
— Cea cu şarpele şi cu domnul Weasley?
— Nu mă întrerupe, Potter, zise Plesneală pe un ton periculos. După cum spuneam, viziunea pe care ai avut-o cu puţin timp înainte de Crăciun a reprezentat o incursiune atât de puternică în gândurile Lordului Întunecat…