— Eu am fost în mintea şarpelui, nu în a lui!
— Parcă tocmai ţi-am spus să nu mă întrerupi, Potter!
Însă lui Harry nu îi păsa că Plesneală era supărat; cel puţin avea şansa să-i dea de cap acestei chestiuni; Harry se mişcase în scaun, fără să îşi dea seama, şi ajunsese chiar pe margine, încordat de parcă ar fi fost gata să-şi ia zborul.
— Cum de am văzut prin ochii şarpelui, dacă-i împărtăşesc gândurile lui Cap-de-Mort?
— Nu pronunţa numele Lordului Întunecat! răcni Plesneală.
Urmă o tăcere de rău augur. Cei doi se uitară urât unul la altul peste Pensiv.
— Domnul profesor Dumbledore îi pronunţă numele, zise Harry încet.
— Dumbledore este un vrăjitor extraordinar de puternic, murmură Plesneală. Dacă el se poate simţi destul de în siguranţă pentru a-i folosi numele… noi ceilalţi…
Îşi frecă antebraţul stâng, părând să o facă inconştient, în locul unde Harry ştia că avea ars în piele Semnul Întunecat.
— Nu am vrut să ştiu decât motivul pentru care… Începu Harry din nou, cu o voce politicoasă.
— Se pare că ai intrat în mintea şarpelui pentru că acolo era Lordul Întunecat în acel moment, se răsti Plesneală. Poseda şarpele în clipa aceea, iar tu ai visat că erai în el.
— Şi Cap — el şi-a dat seama că eram acolo?
— Se pare că da, zise Plesneală calm.
— De unde ştiţi? zise Harry imperios. Este doar o bănuială a domnului profesor Dumbledore, sau…?
— Ţi-am zis, spuse Plesneală, stând rigid pe scaun, cu ochii întredeschişi, să îmi spui „domnule”.
— Da, domnule, zise Harry nerăbdător, dar de unde ştiţi…?
— Este de ajuns că ştim, spuse Plesneală repezit. Ceea ce contează este că acum Lordul Întunecat este conştient de faptul că reuşeşti să pătrunzi în gândurile şi în sentimentele lui. De asemenea, a dedus că procesul ar putea funcţiona şi invers; adică, şi-a dat seama că ar putea să pătrundă şi el în gândurile şi sentimentele tale…
— Şi ar putea încerca să mă determine să fac ceva? întrebă Harry. Domnule? adăugă el repede.
— S-ar putea, zise Plesneală, cu un aer detaşat şi glacial. Ceea ce ne aduce înapoi la Occlumanţie.
Plesneală îşi scoase bagheta dintr-un buzunar interior al robei şi Harry se încordă pe scaun, însă Plesneală doar îşi duse bagheta la tâmplă şi-i puse vârful la rădăcina slinoasă a părului său. Când o îndepărtă, ieşi o substanţă argintie, întinzându-se de la tâmplă la baghetă ca un fir de borangic care se rupse când profesorul trase bagheta şi căzu graţios în Pensiv, unde se amestecă într-o substanţă alb-argintie, care nu era nici abur, nici lichid. Încă de două ori, Plesneală îşi ridică bagheta la tâmplă şi depuse substanţa argintie în ligheanul de piatră; apoi, fără să dea nici o explicaţie pentru comportamentul său, ridică Pensivul cu grijă, îl duse la o parte pe un raft şi se întoarse cu faţa spre Harry, cu bagheta pregătită.
— Ridică-te şi scoate-ţi bagheta, Potter.
Harry se ridică neliniştit. Cei doi se înfruntară din priviri pe deasupra biroului.
— Poţi să îţi foloseşti bagheta ca să încerci să mă dezarmezi sau ca să te aperi după cum îţi trece prin cap, zise Plesneală.
— Şi dumneavoastră ce o să faceţi? întrebă Harry, uitându-se neliniştit la bagheta lui Plesneală.
— Eu sunt pe cale să încerc să pătrund în mintea ta, spuse Plesneală cu blândeţe. O să încercăm să vedem cât de bine rezişti. Mi s-a spus că ai arătat deja că ai aptitudini, când ai rezistat Blestemului Imperius. Vei descoperi că în acest caz este nevoie de puteri asemănătoare… pregăteşte-te chiar acum. Legilimens!
Plesneală lovi înainte ca Harry să fi fost pregătit, înainte să fi început măcar să se gândească la o formă de opoziţie.
Biroul se roti sub ochii lui şi dispăru; imagine după imagine îi treceau prin minte ca un film derulat rapid şi atât de realist, încât îl făcea inconştient la ce se afla în jur.
Avea cinci ani, îl privea pe Dudley cum mergea pe noua lui bicicletă roşie şi inima îi exploda de invidie… avea nouă ani şi buldogul Spintecătorul alerga după el şi îl făcea să se urce într-un copac, iar soţii Dursley râdeau jos pe peluză… stătea cu Jobenul Magic pe cap şi îi spunea că s-ar descurca la Viperini… Hermione zăcea în aripa spitalului, cu faţa plină de păr des şi negru… o sută de Dementori îl înconjurau lângă lacul întunecat… Cho Chang se apropia de el sub vâsc…
Nu, zise o voce din mintea lui Harry, în timp ce amintirea lui Cho se apropia, nu o să vezi asta, nu o s-o vezi, este ceva personal…
Simţi o durere acută în genunchi. Revăzu biroul lui Plesneală şi-şi dădu seama că se prăbuşise pe jos; se lovise tare cu unul dintre genunchi de un picior al biroului lui Plesneală. Se uită la profesor, care îşi coborâse bagheta şi îşi freca încheietura. Era un semn roşu acolo, ca o urmă de arsură.
— Ai vrut să faci Blestemul Înţepător? întrebă Plesneală calm.
— Nu, zise Harry supărat, ridicându-se de pe podea.
— Aşa m-am gândit şi eu, zise Plesneală dispreţuitor. M-ai lăsat să ajung prea departe. Ai pierdut controlul.
— Aţi văzut tot ce am văzut şi eu? întrebă Harry, fără să fie sigur că vroia să audă răspunsul.
— Fragmente din ce ai văzut tu, zise Plesneală, strângând din buze. Al cui era câinele?
— Al mătuşii Marge, murmură Harry, urându-l pe Plesneală.
— Păi, pentru prima încercare nu a fost atât de jalnic pe cât ar fi putut să fie, spuse Plesneală, ridicându-şi iar bagheta. Până la urmă ai reuşit să mă opreşti, deşi ai pierdut timp şi energie strigând. Trebuie să te concentrezi în continuare. Îndepărtezi prin puterea minţii ceea ce nu vrei să ai aproape şi nu mai eşti nevoit să recurgi la baghetă.
— Încerc, zise Harry supărat, dar nu îmi spuneţi cum!
— Vezi cum te porţi, Potter, spuse Plesneală ameninţător. Acum, vreau să închizi ochii.
Harry îi aruncă o căutătură urâtă, înainte să facă ce i se spusese. Nu îi plăcea ideea de a sta acolo cu ochii închişi, în timp ce Plesneală se afla în faţa lui, cu bagheta în mână.
— Eliberează-ţi mintea, Potter, zise vocea rece a lui Plesneală. Detaşează-te de sentimente…
Însă furia lui Harry faţă de Plesneală continuă să îi curgă prin vine ca veninul. Să se detaşeze de furia sa? La fel de uşor s-ar fi putut detaşa de propriile picioare…
— Nu o faci, Potter… trebuie să fii mai disciplinat de atât… acum, concentrează-te…
Harry încercă să îşi elibereze mintea şi se strădui să nu gândească, să nu îşi amintească şi să nu simtă…
— Hai să mai încercăm o dată… la trei… Unu — doi — trei Legilimens!
Un dragon mare şi negru se aşeza pe picioarele din spate în faţa lui… tatăl şi mama sa îi făceau cu mâna dintr-o oglindă fermecată… Cedric Diggory zăcea pe pământ, privindu-l cu nişte ochi pustii…
— NUUUUUUU!
Harry era iar în genunchi, cu faţa în mâini şi îl durea creierul de parcă cineva ar fi încercat să i-l scoată din craniu.
— Ridică-te! zise Plesneală tăios. Ridică-te! Nu te străduieşti, nu faci nici un efort. Îmi permiţi să îţi pătrund în amintirile de care te temi, îmi oferi nişte arme!
Harry se ridică din nou. Îi bătea inima cu putere, de parcă l-ar fi văzut aievea pe Cedric mort în cimitir. Plesneală părea mai palid decât de obicei şi mai supărat, dar nici pe departe la fel de iritat ca Harry.