— Fac… eforturi, zise acesta printre dinţi.
— Ţi-am spus să te eliberezi de trăiri!
— Da? Păi, în clipa asta îmi este foarte greu, se îmbufnă Harry.
— Atunci vei fi o pradă uşoară pentru Lordul Întunecat! tună Plesneală. Proştii care merg mândri cu inima înainte, care nu îşi pot controla sentimentele, care se delectează cu amintiri triste şi se lăsă provocaţi atât de uşor… cu alte cuvinte, oamenii slabi… nu au nici o şansă împotriva puterilor sale! Îţi va pătrunde în minte ridicol de uşor, Potter!
— Nu sunt slab, zise Harry pe o voce joasă, cuprins de o mânie atât de mare, încât se gândi că ar fi putut să îl atace pe Plesneală cât de curând.
— Atunci dovedeşte-o! Stăpâneşte-te! strigă Plesneală. Controlează-ţi furia, disciplinează-ţi mintea! O să mai încercăm o dată! Acum, pregăteşte-te! Legilimens!
ÎI urmărea pe unchiul Vernon cum bătea în cuie căsuţa poştală… o sută de Dementori pluteau traversând lacul spre el… alerga pe un coridor fără ferestre cu domnul Weasley… se apropiau de uşa neagră şi simplă de la capătul coridorului… Harry se aşteptă să intre… dar domnul Weasley îl conduse spre stânga, coborând un etaj de trepte de piatră…
— ŞTIU! ŞTIU!
Era iar în patru labe pe podeaua din biroul lui Plesneală, cicatricea îl ustura neplăcut, însă vocea care tocmai îi părăsise buzele era triumfătoare. Se ridică iar şi îl văzu pe Plesneală holbându-se la el, cu bagheta ridicată. Se părea că, de data asta, Plesneală ridicase vraja înainte ca Harry să fi apucat să încerce să se opună.
— Ce s-a întâmplat, Potter? întrebă el, privindu-l atent pe Harry.
— Am văzut… mi-am amintit, gemu Harry. Tocmai mi-am dat seama…
— Ce ţi-ai dat seama? întrebă Plesneală tăios.
Harry nu îi răspunse imediat; încă savura momentul de iluminare absolută, în timp ce îşi freca fruntea…
Visase de luni întregi un coridor fără ferestre, care avea în capăt o uşă închisă, fără să priceapă vreodată că era un cal. Acum, revăzând amintirea, ştiu că în tot acest timp visase coridorul pe care fugise cu domnul Weasley pe doisprezece august, când se grăbeau să ajungă la sălile de judecată de la Minister; era holul care ducea la Departamentul Misterelor, iar domnul Weasley fusese acolo când fusese atacat de şarpele lui Cap-de-Mort.
Ridică privirea spre Plesneală.
— Ce se află în Departamentul Misterelor?
— Ce ai spus? întrebă Plesneală încet şi Harry constată foarte satisfăcut că Plesneală se enervase.
— Am întrebat ce se află în Departamentul Misterelor, domnule? zise Harry.
— Şi de ce, mă rog, zise Plesneală rar, întrebi asemenea lucruri?
— Pentru că, spuse Harry, urmărindu-i pe Plesneală şi aşteptându-i reacţia, acel coridor pe care l-am văzut îl visez de luni de zile… tocmai l-am recunoscut… duce la Departamentul Misterelor… şi cred că acolo există ceva ce Cap de-Mort vrea…
— Ţi-am spus să nu pronunţi numele Lordului Întunecat!
Se uitară urât unul la altul. Harry simţi iar că îl durea cicatricea, însă acum nu-i mai păsa. Plesneală părea agitat; însă când vorbi din nou, era ca şi când ar fi încercat să pară calm şi detaşat.
— În Departamentul Misterelor, Potter, există multe lucruri, dintre care ai înţelege foarte puţine şi nu te priveşte nici unul. Ai priceput?
— Da, zise Harry, frecându-şi încă cicatricea care îl durea şi mai tare.
— Vreau să vii aici miercuri la aceeaşi oră. O să continuăm atunci.
— Bine, zise Harry, dorindu-şi cu disperare să iasă din biroul lui Plesneală şi să-i găsească pe Ron şi Hermione.
— Trebuie să îţi eliberezi mintea de orice trăire în fiecare seară înainte să adormi; să o goleşti, să o faci să fie pustie şi liniştită, înţelegi?
— Da, spuse Harry, care abia dacă îl mai asculta.
— Şi ai grijă, Potter… voi şti dacă nu ai exersat…
— Da, murmură Harry.
Îşi luă ghiozdanul, îl aruncă pe umăr şi se îndreptă grăbit spre uşa de la birou. Când o deschise, se uită înapoi la Plesneală, care era cu spatele la Harry, îşi culegea propriile gânduri din Pensiv şi le punea cu grijă înapoi în propriul cap. Harry ieşi fără să mai spună un cuvânt, închizând cu atenţie uşa în urma lui, cu cicatricea zvâcnindu-i dureros.
Îi găsi pe Ron şi pe Hermione la bibliotecă, unde lucrau la cel mai recent munte de teme date de Umbridge. Alţi elevi, aproape toţi din anul cinci, stăteau la mesele cu lămpi din apropiere, cu nasul în cărţi, şi scriind de zor cu penele, în timp ce cerul de dincolo de fereastra cu şipci verticale se întuneca din ce în ce mai tare. Singurul sunet care se mai auzea era scârţâitul uşor, făcut de unul dintre pantofii lui Madam Pince, în timp ce bibliotecara se plimba ameninţător printre rafturi, respirând în ceafa celor care îi atingeau preţioasele cărţi.
Harry îşi dădu seama că avea frisoane; îl durea în continuare cicatricea şi simţea că avea un început de febră.
Când se aşeză vizavi de Ron şi Hermione, se zări în oglinda din spatele lor; era foarte palid şi cicatricea părea mai evidentă decât de obicei.
— Cum a fost? şopti Hermione, adăugând îngrijorată: Harry, te simţi bine?
— Da… mi-e… bine… nu ştiu. Fiţi atenţi… tocmai mi-am seama de ceva…
Şi le spuse ce se întâmplase şi ce dedusese.
— Deci… vrei să spui că… şopti Ron, în timp ce Madam Pince trecea pe lângă ei, cu pantoful scârţâind uşor, că arma… chestia pe care o vrea Ştii-Tu-cine… se află la Ministerul Magiei?
— În Departamentul Misterelor, acolo trebuie să fie, şopti Harry. Am văzut uşa aia când m-a dus tatăl tău la sălile de judecată, la audierea mea, şi sigur e cea pe care o păzea când l-a muşcat şarpele.
Hermione scoase un oftat lung şi încet.
— Bineînţeles, şopti ea.
— Bineînţeles, ce? zise Ron nerăbdător.
— Ron, gândeşte-te puţin… Sturgis Podmore a încercat să treacă de o uşă de la Ministerul Magiei… aia trebuie să fi fost, e prea mare coincidenţa!
— Cum a încercat Sturgis să intre prin efracţie, când el e partea noastră? întrebă Ron.
— Păi, nu ştiu, recunoscu Hermione. E puţin cam ciudat…
— Ia zi, ce se află la Departamentul Misterelor? îl întrebă Harry pe Ron. Tatăl tău a zis vreodată ceva de asta?
— Ştiu că celor care lucrează acolo li se spune „nevorbitori”, zise Ron, încruntându-se. Pentru că nimeni nu pare să ştie exact ce se face acolo… E un loc straniu pentru a ţine o armă.
— Nu e deloc straniu, este perfect logic, spuse Hermione. Presupun că trebuie să fie ceva strict secret, care e prelucrat de Minister… Harry, sigur te simţi bine?
Harry tocmai îşi trecuse ambele mâini peste frunte, de parcă ar fi încercat să o netezească uşor cu fierul.
— Da… mi-e bine, zise el, lăsându-şi în jos mâinile care tremurau. Mă simt doar puţin… nu prea îmi place Occlumanţia.
— Presupun că oricine altcineva s-ar simţi la fel de slăbit dacă i-ar fi fost atacată mintea de atâtea ori, spuse Hermione înţelegătoare. Fii atent, hai să ne întoarcem camera de zi, acolo o să fie ceva mai confortabil.
Însă camera de zi era aglomerată, plină de hohote de râs şi de entuziasm; Fred şi George îşi prezentau cel mai recent articol de marfă din magazinul de glume.
— Pălăriile Decapitate! strigă George, în timp ce Fred flutura o pălărie ascuţită, ornată cu o pană pufoasă roz, în faţa elevilor care îl urmăreau. Doi galioni fiecare, ia priviţi-1 pe Fred!