— Poftim, Harry, zise Ron, îngrozit şi în acelaşi timp uimit. De asta a fost fericit aseară.
— Nu pot să cred, spuse Harry, Fudge dă vina pe Sirius pentru evadare?
— Ce altceva poate să facă? zise Hermione cu amărăciune. Nu prea poate să spună, „Ne pare rău, oameni buni, Dumbledore m-a avertizat că s-ar putea să se întâmple aşa ceva, paznicii Azkaban-ului i s-au alăturat Lordului Cap-de-Mort” — nu mai scânci, Ron — „şi acum cei mai înverşunaţi adepţi ai lui Cap-de-Mort au evadat şi ei.” Cum să zic, a petrecut mai mult de şase luni de zile spunându-le tuturor că tu şi cu Dumbledore sunteţi nişte mincinoşi, nu-i aşa?
Hermione deschise ziarul şi începu să citească articolul din interior, în timp ce Harry se uita prin Marea Sală. Nu înţelegea de ce colegii săi nu păreau speriaţi şi nici măcar nu discutau despre vestea înfiorătoare de pe prima pagină, însă foarte puţini primeau ziarul zilnic, ca Hermione. Toţi vorbeau despre teme, despre vâjthaţ şi despre cine ştie ce alte prostii, când, în afara acestor ziduri, rândurile simpatizanţilor lui Cap-de-mort fuseseră îngroşate de încă zece Devoratori ai Morţii.
Îşi ridică privirea spre masa profesorilor. Acolo era cu totul altceva. Dumbledore şi profesoara McGonagall erau cufundaţi într-o discuţie, arătând amândoi extrem de sumbri. Doamna profesoară Lăstar avea Profetul sprijinit de o sticlă de ketchup şi citea atât de concentrată prima pagină, încât nu observase cum gălbenuşul de ou din lingura inertă i se prelingea încet în poală. Între timp, la capătul opus al mesei, profesoara Umbridge mânca dintr-un bol cu fulgi de ovăz cu mare poftă. Era pentru prima oară că ochii ei umflaţi, ca de broască râioasă, nu cercetau Marea Sală şi nu se uitau la elevii care nu se comportau cum se cuvine. Se încrunta în timp ce înghiţea şi din când în când arunca o privire răutăcioasă către partea cealaltă a mesei, unde Dumbledore şi McGonagall discutau atât de aprins.
— Vai de mine… zise Hermione uimită, uitându-se în continuare la ziar.
— Acum ce mai e? zise Harry repede şi destul de iritat.
— Este… groaznic, spuse Hermione afectată.
Împături ziarul pe jumătate la pagina zece şi îl dădu lui Harry şi Ron.
DECESUL TRAGIC AL UNUI ANGAJAT AL MINISTERULUI MAGIEI
Spitalul Sf. Mungo a promis o anchetă completă aseară, ce angajatul Ministerului Magiei Broderick Bode, în vârstă de 49 de ani, a fost descoperit mort în patul său, sugrumat de o plantă din ghiveci. Vindecătorii chemaţi la faţa locului nu au reuşit să îl readucă la viaţă pe domnul Bode, care fusese rănit într-un accident profesional cu câteva săptămâni înainte de a muri.
Vindecătoarea Miriam Strout, care se ocupa de salonul domnului Bode în momentul incidentului, a fost suspendată şi i s-a reţinut salariul, dar nu a fost de găsit pentru a comenta evenimentul de ieri.
Totuşi, vrăjitorul care este purtător de cuvânt al spitalului a declarat:
„Sf. Mungo regretă profund moartea domnului Bode, a cărui stare se îmbunătăţise în mod constant înaintea acestui accident tragic. Avem reguli stricte pentru decorarea permisă în saloanele noastre, dar se pare că vindecătoarea Strout, ocupată pe perioada Crăciunului, a trecut cu vederea pericolele plantei de pe noptiera domnului Bode. Având în vedere că exprimarea şi mobilitatea dânsului evoluaseră favorabil, vindecătoarea Strout îl încurajase pe domnul Bode să aibă el însuşi grijă de plantă, fări să îşi dea seama că nu era o Floare-Zburătoare obişnuită, ci un lăstar de Capcana Diavolului, care, când a fost atins de domnul Bode, aflat în convalescenţă, l-a sugrumat imediat.
Sf. Mungo încă nu poate să explice prezenţa plantei în salon şi roagă toate vrăjitoarele sau vrăjitorii care au informaţii despre acest caz să le facă publice.”
— Bode… zise Ron. Bode. Îmi sună cunoscut…
— L-am văzut, şopti Hermione. La Sf. Mungo, ţii minte? Era în patul de vizavi de cel al lui Lockhart, stătea cu ochii în tavan. Şi am văzut când i s-a adus Capcana Diavolului. Vindecătoarea a zis că era un cadou de Crăciun.
Harry cercetă iar articolul. Un sentiment de groază îi ridică fierea în gât.
— Cum de nu am recunoscut Capcana Diavolului? Am mai văzut-o… am fi putut să împiedicăm asta.
— Cine s-ar fi aşteptat să apară Capcana Diavolului într-un spital deghizată în plantă de ghiveci? zise Ron tăios. Nu este vina noastră, cel care i-a trimis-o tipului e de vină! Trebuie să fie un nenorocit, de ce n-a verificat ce-a cumpărat?
— Ah, Ron, fii serios! zise Hermione tulburată. Doar nu crezi că cineva poate să pună Capcana Diavolului într-un ghiveci şi să nu-şi dea seama că-l ucide pe cel care o să încerce s-o atingă? Asta… asta a fost crimă… şi încă o crimă inteligentă… dacă planta a fost trimisă anonim, cum se va putea afla cine e vinovat?
Harry nu se gândea la Capcana Diavolului. Îşi amintea cum luase liftul, până la etajul nouă din incinta Ministerului în ziua audierii sale şi de bărbatul pământiu la faţă care se urcase la etajul atriumului.
— L-am cunoscut pe Bode, zise el rar. L-am văzut cu tatăl tău la Minister.
Ron rămase cu gura căscată.
— L-am auzit pe tata vorbind de el acasă! Era un „nevorbitor” — lucra la Departamentul Misterelor!
Se uitară unii la alţii preţ de o clipă, după care Hermione trase ziarul înapoi spre ea, îl închise, se uită urât timp de o secundă la pozele de pe prima pagină ale celor zece Devoratori ai Morţii care evadaseră din Azkaban şi sări în picioare.
— Unde te duci? zise Ron, luat prin surprindere.
— Să trimit o scrisoare, răspunse Hermione, aruncându-şi ghiozdanul pe umăr. Este… mă rog, nu ştiu dacă… dar merită să încerc… şi sunt singura care poate să o facă.
— Urăsc când face asta, mormăi Ron, ridicându-se cu Harry de la masă şi croindu-şi drum, mai încet, afară din Marea Sală. Chiar ar muri dacă ne-ar spune măcar de data asta ce pune la cale? I-ar lua cam zece secunde… hei, Hagrid!
Hagrid stătea lângă uşile din holul de la intrare, aşteptând să treacă un grup de elevi de la Ochi-de-Şoim. Era încă la fel de plin de vânătăi cum fusese în ziua când se întorsese din misiunea cu uriaşii şi avea o nouă tăietură chiar pe nas.
— E totul în ordine cu voi? întrebă el, încercând să stoarcă un zâmbet, dar nereuşind decât un fel de grimasă de durere.
— Hagrid, te simţi bine? întrebă Harry, urmându-l în timp ce se mişca greoi după cei de la Ochi-de-Şoim.
— Mi-e bine, mi-e bine, spuse Hagrid cu o falsă detaşare, gesticulând cu o mână şi ratându-l de puţin pe profesorul Vector, care trecea speriat pe lângă el. Sunt doar ocupat, ştiţi voi, ca de obicei… am de pregătit lecţii… câteva salamandre au nişte solzi ruginiţi… şi sunt în perioada de probă, bâigui el.
— Eşti în perioada de probă? zise Ron foarte tare, încât mulţi dintre elevii care treceau prin jur întoarseră capul curioşi. Îmi pare rău… cum adică… eşti în perioada de probă? şopti el.
— Da, spuse Hagrid. Nici nu mă aşteptam la altceva, sincer să fiu. Poate că voi nu v-aţi dat seama, dar inspecţia aceea nu a mers prea bine, ştiţi voi… mă rog, asta e, oftă el profund. Ar fi bine să mai frec salamandrele alea cu nişte pudră de chilli sau or să le cadă cozile peste câteva săptămâni. Ne mai vedem, Harry… Ron…
Ieşi târşâindu-şi picioarele pe uşa dublă de la intrare şi coborî treptele de piatră către terenul udat de ploaie. Harry îl privi cum se îndepărta, întrebându-se la câte veşti proaste trebuia să mai reziste.