Выбрать главу

Faptul că Hagrid era în perioada de probă deveni o informaţie cunoscută în toată şcoala pe parcursul următoarelor câteva zile, însă, spre indignarea lui Harry, aproape nimeni nu părea supărat din cauza asta; ba chiar unii elevi, printre care mai ales Draco Reacredinţă, erau de-a dreptul încântaţi. Cât despre moartea stranie de la Sf. Mungo a unui angajat enigmatic de la Departamentul Misterelor, se părea că Harry, Ron şi Hermione erau singurii care ştiau şi cărora le păsa. Acum exista un singur subiect de conversaţie: cei zece Devoratori ai Morţii care evadaseră şi a căror poveste se răspândise în sfârşit prin şcoală, de la cei care citeau ziarele. Umblau nişte zvonuri conform cărora unii dintre condamnaţi fuseseră văzuţi în Hogsmeade, crezând că se ascundeau la „Urlet în noapte” şi că aveau să intre cu forţa în Hogwarts, exact aşa cum făcuse cândva Sirius Black.

Cei care proveneau din familii de vrăjitori crescuseră auzind numele acestor Devoratori ai Morţii rostite cu aproape la fel de multă teamă ca al lui Cap-de-Mort; crimele pe care le comiseseră în timpul stăpânirii înfiorătoare a lui Cap-de-Mort erau legendare. Printre elevii de la Hogwarts se aflau rude ale victimelor lor, care acum deveneau fără să vrea subiectele unui fel de celebritate derivată în timp ce mergeau pe holuri: Susan Bones, al cărei unchi, mătuşă şi veri muriseră toţi de mâna unuia dintre cei zece, spuse posomorâtă în timpul orei de Ierbologie că acum îşi dădea seama cam cum era să fii în locul lui Harry.

— Şi nu ştiu cum poţi să suporţi… este groaznic, zise ea scurt, punând mult prea mult băligar de dragon pe tava ei cu lăstari de Strigă-Pocnituri, făcându-le să se zbată şi să chiţăie nemulţumite.

Era adevărat că, mai nou, Harry era subiectul unui nou val de şuşoteli şi arătări cu degetul pe holuri, şi totuşi, avu impresia că detectează o uşoară diferenţă în tonul vocilor care şuşoteau. Acum păreau mai degrabă curioase decât ostile şi era sigur că auzise de vreo două-trei ori fragmente de conversaţie care sugerau că vorbitorii nu erau mulţumiţi de versiunea Profetului legată de felul şi motivul pentru care reuşiseră să evadeze din fortăreaţa Azkaban cei zece Devoratori ai Morţii. În confuzia şi frica lor, se părea că oamenii care se îndoiau se întorceau către singura explicaţie disponibilă: cea pe care o prezentau Harry şi Dumbledore încă de anul trecut.

Starea de spirit a elevilor nu fusese singura care se schimbase. Acum era relativ obişnuit să întâlneşti doi-trei profesori discutând pe holuri în şoapte joase şi imperioase şi întrerupându-şi conversaţiile în clipa în care vedeau că se apropiau elevi.

— Este evident că nu mai pot să vorbească nestingheriţi în cancelarie, zise Hermione încet, după ce ea, Harry şi Ron trecură într-o zi pe lângă profesoarele McGonagall şi Lăstar şi profesorul Flitwick, adunaţi în faţa clasei de Farmece. Nu cu Umbridge aici.

— Credeţi că au noutăţi? zise Ron, uitându-se peste umăr la cei trei profesori.

— Dacă ştiu, atunci noi nu o să aflăm nimic, nu-i aşa? zise Harry supărat. În orice caz, după Decretul… la ce număr am ajuns?

Căci în dimineaţa de după evadarea din Azkaban apăruseră noi anunţuri pe avizierele din case:

DIN ORDINUL MARELUI INCHIZITOR DE LA HOGWARTS

De acum înainte le este interzis profesorilor să le dea elevilor informaţii care nu sunt strict legate de materiile pentru a căror predare sunt plătiţi.

Cele de mai sus sunt în conformitate cu Decretul Educaţional numărul Douăzeci şi Şase.

Semnat: Dolores Jane Umbridge, Mare Inchizitor

Acest decret de ultimă oră fusese subiectul multor glume printre elevi. Lee Jordan îi arătase lui Umbridge că, în conformitate cu noua regulă, nu avea voie să îi certe pe Fred şi pe George pentru că se jucau de-a Pocnitura Explozivă în fundul clasei.

— Pocnitura Explozivă nu are nici o legătură cu Apărarea împotriva Magiei Negre, doamnă profesoară! Nu este o informaţie care să aibă legătură cu materia dumneavoastră!

Când Harry îl văzu pe Lee după aceea, dosul palmei îi sângera destul de tare. Harry îi recomandă esenţa de Murtlap.

Harry crezuse că evadarea din Azkaban ar fi umilit-o puţin pe Umbridge, care ar fi putut să fie stânjenită de catastrofa ce avusese loc chiar sub nasul mult iubitului ei Fudge. Însă se părea că doar îi crescuse dorinţa nestăvilită de a controla ea însăşi fiecare aspect al vieţii de la Hogwarts. Părea hotărâtă să obţină cel puţin o concediere cât de curând şi singura problemă era dacă primul demis avea să fie profesoara Trelawney sau Hagrid.

Acum, fiecare lecţie de Previziuni despre Viitor şi Grijă faţă de Creaturile Magice era ţinută în prezenţa lui Umbridge şi a clipboard-ului ei. Stătea la pândă lângă foc, în camera foarte parfumată din turn, întrerupând discursurile din ce în ce mai isterice ale profesoarei Trelawney cu întrebări dificile despre Ornitomanţie şi Heptomologie, insistând să prezică răspunsurile elevilor înainte ca ei să le dea şi cerându-i să îşi demonstreze priceperea pe rând cu globul de cristal, cu frunzele de ceai şi cu runele. Harry credea că doamna profesoară Trelawney mai avea puţin şi urma să cedeze presiunii. Trecu de mai multe ori pe lângă ea pe holuri — ceea ce era oricum o întâmplare foarte neobişnuită, pentru că în mod normal profesoara rămânea în camera ei din turn — bolborosind înflăcărată în sinea ei, frângându-şi mâinile, aruncând priviri îngrozite peste umăr şi emanând în tot acest timp un miros puternic de sherry fiert. Dacă nu ar fi fost atât de îngrijorat pentru Hagrid, i-ar fi părut rău de ea — dar dacă unul dintre ei avea să îşi piardă postul, din punctul de vedere al lui Harry nu exista decât o singură variantă convenabilă.

Din nefericire, Harry nu observase că Hagrid nu părea să se descurce mai bine ca Trelawney. Deşi lăsa impresia că urmase sfatul lui Hermione şi, încă dinainte de Crăciun, nu le arătase nimic mai înfricoşător decât un Crup — o creatură care nu putea fi deosebită de un terrier Jack Russell decât după coada bifurcată — se părea că Hagrid îşi pierduse curajul. În timpul lecţiilor era distrat şi tresărea mereu, pierzându-şi firul în ceea ce le spunea elevilor, răspunzând greşit la întrebări şi uitându-se mereu neliniştit spre Umbridge. De asemenea, era mai distant cu Harry, Ron şi Hermione decât fusese vreodată, şi le interzisese cu totul să îl viziteze după ce se lăsa întunericul.

— Dacă vă prinde, o să fim cu toţii duşi la eşafod, le spuse el scurt, iar cei trei fraţi, care nu nu doreau să facă ceva care ar fi putut să-i primejduiască şi mai tare slujba, se abţinură să se mai ducă seara la coliba lui.

Lui Harry i se părea că Umbridge îl priva treptat de tot ceea ce îi făcea viaţa frumoasă la Hogwarts: vizitele la coliba lui Hagrid, scrisorile de la Sirius, Fulgerul şi vâjthaţul. Se răzbună la rândul lui în singurul mod în care putea… dublându-şi eforturile pentru A.D.

Harry fu mulţumit că toţi, inclusiv Zacharias Smith, fuseseră convinşi să muncească mai mult ca niciodată de vestea că zece Dementori ai Morţii erau încă în libertate, dar progresul cel mai evident fusese făcut de Neville. Vestea evadării celor care îi atacaseră părinţii produsese o schimbare ciudată, poate chiar puţin alarmantă. Nu vorbise niciodată de întâlnirea cu Harry, Ron şi Hermione în salonul închis de la Sf. Mungo şi, urmându-i exemplul, nici ei nu spuseseră nimic despre asta. Neville nu suflase un cuvânt nici despre cum scăpaseră Bellatrix şi colegii ei torţionari. De fapt, abia dacă mai vorbea în timpul întâlnirilor A.D., lucrând întruna la fiecare nouă vrajă şi contrablestem învăţate de la Harry, având chipul rotofei schimonosit de concentrare, părând indiferent la afecţiuni sau accidente şi muncind mai mult decât toţi ceilalţi din cameră. Progresa atât de repede, încât devenise enervant, iar când Harry le predă Vraja Scut — un mod de a respinge vrăjile minore pentru a se putea întoarce asupra agresorului Hermione fu singura care stăpâni vraja mai repede ca Neville Harry ar fi dat orice să facă progrese la fel de mari la Occlumanţie cum făcea Neville în timpul întâlnirilor A.D.