Orele lui Harry cu Plesneală, care începuseră destul de rău, nu se îmbunătăţeau. Din contră, Harry simţea că era din ce mai nepriceput cu fiecare lecţie.
Înainte să fi început să studieze Occlumanţia, cicatricea îl usturase câteodată, de obicei în timpul nopţii sau după una dintre străfulgerările acelea stranii, în care-i apăreau gândurile şi stările lui Cap-de-Mort. Mai nou, însă, cicatricea îl ustura aproape tot timpul şi avea adeseori izbucniri de supărare sau veselie care nu aveau legătură cu ce i se întâmpla în clipa aceea, fiind însă însoţite întotdeauna de junghiuri în zona cicatricei. Avea îngrozitoarea senzaţie că se transforma într-un fel de antenă care era aranjată pe frecvenţa fluctuaţiilor stărilor de spirit ale lui Cap-de-Mort şi era sigur că această sensibilitate i se trăgea de la prima lecţie de Occlumanţie cu Plesneală. Mai mult, acum visa că mergea pe holul către intrarea în Departamentul Misterelor aproape în fiecare seară, iar visele culminau cu el în care stătea în faţa uşii negre şi simple dornic, să intre.
— Poate că este puţin ca o boală, zise Hermione, arătându-se îngrijorată când Harry li se confesă ei şi lui Ron. O febră sau ceva de genul ăsta. Ca să te faci bine trebuie mai întâi să te simţi rău.
— Lecţiile cu Plesneală o agravează, zise Harry scurt, frecându-şi fruntea. M-am săturat să mă doară cicatricea şi m-am plictisit să merg pe holul ăla în fiecare noapte. Nu-mi doresc decât să se deschidă uşa aia, m-am săturat să stau şi să mă holbez la ea…
— Nu este deloc amuzant, spuse Hermione tăios. Dumbledore nu vrea să visezi deloc coridorul ăla, altfel nu l-ar fi rugat pe Plesneală să te înveţe Occlumanţie. Nu trebuie decât să munceşti puţin mai mult la ore.
— Dar muncesc! zise Harry iritat. Să încerci şi tu… cu Plesneală, care încearcă să îţi intre în cap… să ştii că nu-i deloc amuzant!
— Poate că… zise Ron rar.
— Poate că, ce? spuse Hermione, destul de afectată.
— Poate că nu este vina lui Harry că nu îşi poate închide mintea, zise Ron sumbru.
— Ce vrei să spui? întrebă Hermione.
— Păi, poate că de fapt Plesneală nu încearcă să-l ajute pe Harry…
Harry şi Hermione se uitară la el cu ochii mari. Ron îi privi posomorât şi cu subînţeles când pe unul, când pe altul.
— Poate, zise el din nou, dar mai încet, că de fapt încearcă să-i deschidă mintea lui Harry şi mai tare… ca să-i fie mai uşor Ştiţi-Voi-Cui…
— Taci din gură, Ron, spuse Hermione supărată. De câte ori l-ai suspectat pe Plesneală şi când ai avut dreptate? Dumbledore are încredere în el, lucrează pentru Ordin, asta ar trebui să fie de ajuns.
— A fost un Devorator al Morţii, zise Ron încăpăţânat. Şi nu am avut niciodată dovezi că într-adevăr a trecut în cealaltă tabără.
— Dumbledore are încredere în el, repetă Hermione. Şi dacă nu putem să avem încredere în Dumbledore, nu mai putem avea încredere în nimeni.
Cu atâtea griji şi atâtea lucruri de făcut — cantităţi imense de teme care îi făceau adeseori pe cei din anul cinci să lucreze mult după miezul nopţii, întâlnirile secrete A.D. şi lecţiile regulate cu Plesneală — ianuarie trecu alarmant de repede. Înainte ca Harry să îşi dea seama, sosise februarie, care adusese o vreme mai caldă şi mai umedă, precum şi perspectiva celei de-a doua vizite la Hogsmeade din acel an. Harry avusese foarte puţin timp liber pentru a sta de vorbă cu Cho de când fuseseră de acord să viziteze satul împreună, însă deodată se trezi pus în faţa unei Zile a Îndrăgostiţilor pe care avea să o petreacă integral în compania ei.
În dimineaţa zilei de paisprezece se îmbrăcă şi mai atent ca de obicei. El şi Ron ajunseră la micul dejun chiar la timp pentru sosirea bufniţelor cu poşta. Hedwig nu era acolo — nu că Harry ar fi aşteptat-o — însă, când se aşezară, Hermione trăgea de o scrisoare din ciocul unei bufniţe cafenii necunoscute.
— Era şi timpul! Dacă nu venea azi… zise ea, deschizând entuziasmată plicul şi scoţând o mică bucată de pergament.
Ochii i se mişcară rapid de la stânga la dreapta, în timp ce parcurgea mesajul, iar pe chip îi apăru o expresie sumbră de mulţumire.
— Harry, fii atent, zise ea, ridicându-şi privirea, este foarte important. Crezi că ne-am putea întâlni la „Trei mături” pe la prânz?
— Păi… nu ştiu, zise Harry nesigur. Cho s-ar putea să se aştepte să petrec toată ziua cu ea. Nu am stabilit ce o să facem.
— Păi, adu-o şi pe ea dacă e nevoie, spuse Hermione imperios. Dar vii?
— Mă rog… da, dar de ce?
— Nu am timp să îţi spun acum, trebuie să răspund repede la scrisoarea asta.
Şi ieşi repede din Marea Sală, ţinând scrisoarea strâns într-o mână şi o felie de pâine prăjită în cealaltă.
— Tu vii? îl întrebă Harry pe Ron, însă acesta clătină din cap destul de posomorât.
— Nu pot să vin deloc în Hogsmeade; Angelina vrea o zi întreagă de antrenament. De parcă ar ajuta la ceva; suntem cea mai proastă echipă pe care am văzut-o vreodată. Să-i vezi pe Sloper şi pe Kirke, sunt jalnici, chiar mai răi decât mine. Nu ştiu de ce Angelina nu vrea să mă lase să-mi dau demisia, zise el cu un oftat adânc.
— Pentru că eşti bun când eşti în formă, zise Harry enervat. Îi era foarte greu să-i împărtăşească nefericirea lui Ron, când el însuşi ar fi dat aproape orice ca să joace în apropiatul meci cu Astropufii. Ron părea să fi observat tonul lui Harry, pentru că nu mai pomeni de vâjthaţ în timpul micului dejun şi se despărţi apoi de el cu o oarecare răceală. Ron plecă spre terenul de vâjthaţ, iar Harry, după ce încercă să-şi netezească părul, uitându-se cum îi era reflectat pe spatele unei linguriţe, se îndreptă singur către holul de intrare, ca să se întâlnească acolo cu Cho, simţindu-se foarte neliniştit şi întrebându-se despre ce Dumnezeu aveau să vorbească.
Îl aştepta stând puţin într-o parte în faţa uşii duble de stejar de la intrare şi arătând foarte bine, cu părul strâns la spate într-o coadă lungă de cal. Harry îşi simţea picioarele prea mari pentru corpul său în timp ce mergea spre ea şi deodată, cu groază, fu conştient de braţele sale şi de cât de penibil trebuiau să arate, balansându-i-se pe lângă corp.
— Bună, zise Cho cu răsuflarea întretăiată.
— Bună, spuse Harry.
Se uitară unul la altul preţ de o clipă, iar apoi Harry zise:
— Păi… ăă… ce zici, mergem?
— A… da…
Se alăturară cozii de elevi care erau verificaţi de Filch, întâlnindu-şi din când în când privirile şi zâmbind nehotărâţi, însă fără să îşi vorbească. Harry fu uşurat când ajunseră amândoi afară la aer curat, descoperind că era mai uşor să mergi în tăcere decât să stai pur şi simplu pe loc, cu un aer stânjenit. Era o zi destul de răcoroasă, cu puţin vânt, iar când trecură pe lângă stadionul de vâjthaţ, Harry îi zări pe Ron şi pe Ginny zburând pe deasupra tribunelor şi simţi o durere înfiorătoare în suflet la gândul că nu era şi el acolo cu ei.