— Îţi lipseşte mult, nu-i aşa? zise Cho.
Întoarse privirea şi văzu că fata îl urmărea.
— Da, oftă el. Aşa este.
— Mai ţii minte când am jucat prima oară unul împotrivii celuilalt, în anul trei? îl întrebă ea.
— Da, zise Harry, zâmbind. M-ai blocat la fiecare fază.
— Şi Baston ţi-a spus să nu faci pe cavalerul şi să mă dobori de pe mătură dacă e nevoie, zise Cho cu un surâs nostalgic. Am auzit că a fost selecţionat de Mândria din Portrete, aşa este?
— Nu, de Puddlemere United; m-am întâlnit cu el anul trecut la Cupa Mondială.
— A, şi noi ne-am întâlnit tot acolo, mai ţii minte? Eram în acelaşi loc din tabără. A fost foarte frumos, nu-i aşa?
Discutară despre Cupa Mondială de Vâjthaţ pe tot din mul către ieşire şi dincolo de porţi. Lui Harry aproape că nu îi venea să creadă cât de uşor era să îi vorbească — de fapt, nu era cu nimic mai greu decât când vorbea cu Ron şi Hermione — şi tocmai începea să se simtă încrezător şi vesel, când trecu pe lângă ei o gaşcă mare de fete de la Viperini, printre care şi Pansy Parkinson.
— Potter şi Chang! strigă Pansy, pe un fundal de chicoteli batjocoritoare. Vai, Chang, nu prea îmi plac gusturile tale… Diggory măcar era chipeş!
Fetele grăbiră pasul, vorbind şi chiuind într-o manieră agresivă, aruncând multe priviri cu tâlc peste umăr, către Harry şi Cho, şi lăsând în urmă o tăcere stânjenitoare. Harry nu mai ştiu ce să spună despre vâjthaţ, iar Cho, care roşise puţin, se uita în jos.
— Ia zi… unde vrei să mergem? o întrebă Harry când intrară în Hogsmeade.
Strada principală era plină de elevi care mergeau agale într-o parte şi în alta, uitându-se în vitrinele magazinelor şi pierzând timpul strânşi pe trotuare.
— A… oriunde, zise Cho, ridicând din umeri. Ăă… ce zici, să ne uităm prin magazine sau altceva de genul ăsta?
Se îndreptară spre „Dervish şi Banges”. Pe vitrină fusese lipit un afiş mare, la care se uitau câţiva localnici. Se dădură la o parte când se apropiară Harry şi Cho, iar Harry se trezi privind din nou fotografiile celor zece Devoratori ai Morţii care evadaseră. Afişul începea clasic: „Din ordinul Ministerului Magiei”; se oferea o recompensă de o mie de galioni oricărei vrăjitoare sau oricărui vrăjitor ce avea informaţii care ajutau la prinderea unuia dintre puşcăriaşii prezentaţi.
— Este ciudat, nu-i aşa? zise Cho încet, uitându-se în sus la pozele Devoratorilor Morţii. Ţii minte când a evadat Sirius Black şi în Hogsmeade era plin de Dementori care veniseră să-l caute? Acum sunt în libertate zece Devoratori ai Morţii şi nu e nici urmă de Dementor prin zonă…
— Da, spuse Harry, dezlipindu-şi ochii de pe chipul lui Bellatrix Lestrange ca să cerceteze strada principală. Da, chiar este ciudat.
Nu îi părea rău că nu existau Dementori prin apropiere, dar acum, gândindu-se mai bine, constată că absenţa lor era edificatoare. Nu numai că-i lăsaseră pe Devoratorii Morţii să evadeze, dar nici măcar nu se oboseau să îi caute… se părea că nu se mai aflau deloc sub controlul Ministerului.
Cei zece Devoratori ai Morţii evadaţi îi priveau din vitrina fiecărui magazin pe lângă care Harry trecu alături de Cho. Când ajunseră în faţa magazinului lui Scrivenshaft, începu să plouă; picături reci, mari, îl bombardau pe Harry pe faţă şi la ceafă.
— Ăă… vrei să mergem să bem o cafea? zise Cho, făcând o nouă încercare, în timp ce ploaia se înteţea.
— Da, sigur, răspunse Harry, uitându-se în jur. Unde?
— A, ştiu un loc tare drăguţ chiar mai sus; nu ai mai fost niciodată la doamna Puddifoot? zise ea veselă, conducându-l pe un drum lăturalnic şi apoi într-o ceainărie pe care Harry nu o mai observase până atunci.
Era un locşor înghesuit şi plin de aburi, unde totul părea decorat cu volănaşe sau funde. Lui Harry îi aminti într-un mod neplăcut de biroul lui Umbridge.
— Drăguţ, nu-i aşa? spuse Cho bucuroasă.
— Ăă… da, spuse Harry nesincer.
— Uite, au pus decoraţii de Ziua Îndrăgostiţilor! zise Cho, arătând spre mai mulţi îngeraşi de aur, care pluteau deasupra fiecărei măsuţe rotunde, aruncând din când în când confeti roz peste cei aşezaţi în jurul lor.
— Oho…
Se aşezară la ultima masă liberă, care era lângă fereastra aburită. Roger Davies, căpitanul de vâjthaţ al Ochilor-de-Şoim, stătea la câţiva metri de ei cu o fată blondă şi drăguţă. Se ţineau de mână. Priveliştea îl făcu pe Harry să se simtă stânjenit, mai ales când, uitându-se în jur prin ceainărie, văzu că peste tot erau numai cupluri, toate ţinându-se de mână. Poate că Cho se aştepta ca şi el să o ţină de mână.
— Ce să vă aduc, dragii mei? zise doamna Puddifoot, o femeie robustă, cu un coc negru foarte lucios, strecurându-se cu mare dificultate printre masa lor şi cea a lui Roger Davies.
— Două cafele, vă rog, spuse Cho.
Până le sosiră cafelele, Roger Davies şi prietena lui începură să se sărute peste zaharniţă. Harry şi-ar fi dorit să nu facă asta; avea impresia că Davies stabilea un standard pe care Cho avea să se aştepte în curând să-l respecte şi el. Simţi că i se înfierbântă chipul şi încercă să se uite pe geam, însă acesta era atât de aburit, încât nu văzu strada de dincolo de ea. Pentru a amâna momentul în care avea să fie nevoit să se uite la Cho, privi spre tavan, de parcă ar fi examinat zugrăveala, şi primi o mână de confeti direct în faţă de la îngeraşul plutitor.
După alte câteva minute dureroase, Cho aduse vorba de Umbridge. Harry se aruncă uşurat asupra subiectului şi petrecură nişte momente fericite vorbind-o de rău, însă subiectul fusese deja atât de bine speculat în timpul întâlnirilor A.D., încât nu dură mult. Iar se lăsă tăcerea. Harry era foarte conştient de zgomotele care veneau de la masa alăturată şi căută disperat un alt subiect.
— Ăă… fii atentă, vrei să mergi cu mine la „Trei mături” la prânz? Mă întâlnesc cu Hermione Granger acolo.
Cho ridică din sprâncene.
— Te întâlneşti cu Hermione Granger? Azi?
— Da. Păi, ea m-a rugat, aşa că m-am gândit să merg. Vrei să vii cu mine? A spus că nu contează dacă vii.
— A… ce… ce drăguţ din partea ei.
Însă Cho nu părea să creadă deloc că era drăguţ. Din contră, vorbise pe un ton glacial şi dintr-o dată devenise relativ neîngăduitoare.
Mai trecură alte câteva minute într-o tăcere absolută, iar Harry îşi bău cafeaua atât de repede, încât urma să aibă nevoie cât de curând de încă o ceaşcă. Lângă ei, Roger Davies şi prietena lui păreau să fie lipiţi unul de altul în dreptul buzelor.
Mâna lui Cho era pe masă, lângă ceaşcă, şi Harry simţi impulsul tot mai puternic de a i-o lua într-a lui. Pur şi simplu fă-o, îşi spuse el, în timp ce în piept îi creşteau panica şi emoţia, pur şi simplu întinde mâna şi apuc-o. Era uimitor cu de greu îi venea să întindă mâna vreo douăzeci de centimetri şi să o atingă pe a ei, prin comparaţie cu prinderea din zbor a hoţoaicei rapide…
Însă exact când îşi mişcă mâna spre ea, Cho şi-o ridică de pe masă. Acum urmărea cu o expresie oarecum interesată de felul cum Roger Davies se săruta cu prietena lui.
— Ştii, m-a invitat în oraş, zise ea încet. Acum câteva săptămâni. Roger. Însă l-am refuzat.
Harry, care înşfăcase zaharniţa ca să îşi motiveze mişcarea furtunoasă peste masă, pricepu de ce îi spunea una ca asta. Dacă îşi dorea să stea la masa alăturată şi să fie sărutată pătimaş de Roger Davies, de ce fusese de acord să iasă cu el?