Harry nu zise nimic. Îngeraşul mai aruncă o mâna de confeti peste ei; o parte aterizară în ultimele înghiţituri de cafea rece pe care Harry fusese pe punctul să le bea.
— Anul trecut am venit aici cu Cedric, zise Cho.
În cele două secunde cât îi luă ca să îşi dea seama ce-i spusese fata, Harry simţi un gol în stomac. Nu îi venea să creadă că vroia să vorbească despre Cedric acum, când erau înconjuraţi de cupluri care se sărutau şi când deasupra capetelor lor plutea un îngeraş.
Când Cho vorbi din nou, vocea ei fu puţin mai ridicată.
— Vreau să te întreb ceva de foarte mult timp… Cedric… a… a… a zis ceva despre mine înainte să moară?
Acesta era ultimul subiect despre care şi-ar fi dorit Harry să discute, iar Cho era ultima persoană cu care i-ar fi plăcui s-o facă.
— Păi… nu… zise el încet. Nu… nu a avut timp să zică nimic. Ăă… deci… ai… ai parte de mult vâjthaţ în vacanţe? Ţii cu Tornadele, nu-i aşa?
Glasul său avu o veselie şi o voioşie falsă. Spre groaza lui, văzu că ochii ei erau iar plini de lacrimi, exact aşa cum fuseseră la ultima întâlnire A.D. de dinainte de Crăciun.
— Ştii, zise el disperat, aplecându-se ca să nu poată să-l audă altcineva, hai să nu mai vorbim despre Cedric acum… hai să vorbim despre altceva…
Însă se părea că şi acum spusese ceva nepotrivit.
— Am crezut, zise ea, cu lacrimile prelingându-i-se pe masă, am crezut că tu ai… ai… ai putea să înţelegi! Simt nevoia să vorbesc despre asta! În mod sigur simţi şi tu ne… nevoia să vorbeşti despre asta! Cum să-ţi spun, ai văzut cum s-a întâmplat, nu-i aşa?
Totul mergea îngrozitor de rău; prietena lui Roger Davies chiar se dezlipise de el ca să se uite la Cho cum plângea.
— Păi… am vorbit despre asta, cu Ron şi Hermione, spuse Harry în şoaptă, dar…
— A, cu Hermione Granger vorbeşti despre asta! spuse ea tare, cu obrajii scăldaţi de lacrimi.
Se întrerupseră şi alte cupluri care se sărutau, ca să se holbeze la ea.
— Dar cu mine nu vorbeşti! Poate că ar fi mai bine dacă am… am… plăti nota chiar acum şi dacă te-ai duce să te întâlneşti cu Hermione Granger, ceea ce este evident că îţi doreşti!
Harry se uită la ea cu ochii mari, extrem de derutat, în timp ce ea înşfăca un şerveţel şi începea să-şi şteargă de zor chipul lucios.
— Cho? zise el şters, dorindu-şi ca Roger să îşi ia prietena şi să înceapă să o sărute din nou, pentru ca fata să nu se mai holbeze la el şi la Cho.
— Hai, pleacă! spuse ea, plângând acum în şerveţel. Nu ştiu de ce m-ai mai invitat în oraş, dacă ai de gând să aranjezi întâlniri cu alte fete chiar după ce te vezi cu mine… cu câte te mai întâlneşti după Hermione?
— Nu este aşa! zise Harry, atât de uşurat când înţelese în sfîrşit de ce era supărată, încât râse, ceea ce, îşi dădu seama cu o fracţiune de secundă prea târziu, fusese o greşeală.
Cho sări în picioare. Acum în ceainărie se făcuse o linişte generală şi toată lumea îi urmărea.
— Pe curând, Harry, spuse ea dramatic şi se duse furtunos spre uşă, sughiţând puţin, o deschise cu putere şi ieşi grăbită în ploaia torenţială.
— Cho! strigă Harry după ea, însă uşa se închisese deja în urma ei cu un pocnet sonor.
În ceainărie se auzea musca. Toate perechile de ochi erau aţintite asupra lui Harry. Acesta aruncă un galion pe masă, îşi scutură grămada de confeti roz din păr şi ieşi pe uşă după Cho.
Acum ploua tare, iar fata nu era nicăieri. Pur şi simplu nu înţelegea ce se întâmplase; cu o jumătate de oră în urmă, se înţelegeau perfect.
— Femeile! murmură el supărat, mergând pe strada spălata de ploaie cu mâinile în buzunare. De fapt, de ce ţinea morţiş să vorbească despre Cedric? De ce voia să deschidă un subiect care o făcea să se comporte ca o stropitoare umană?
O luă la dreapta şi începu să alerge stropind în stânga şi în dreapta, iar în câteva minute ajunse în prag la „Trei mături”. Ştia că era prea devreme pentru a se întâlni cu Hermione, însă crezu că avea şanse să dea peste cineva cu care să îşi poată petrece timpul până atunci. Îşi dădu părul ud din ochi şi se uită în jur. Hagrid stătea singur într-un coli şi părea posomorât.
— Bună, Hagrid! zise el, după ce se strecură printre mesele înghesuite şi se aşeză lângă el.
Hagrid tresări şi se uită la Harry, de parcă nu l-ar fi recunoscut. Harry observă că avea două tăieturi noi pe faţă şi încă nişte vânătăi recente.
— A, tu eşti, Harry, zise Hagrid. Eşti bine?
— Da, sunt bine, minţi Harry şi simţi că, pe lângă Hagrid, care era dărâmat şi amărât, el nu prea avea de ce să se plângă. Ăă… tu cum te lauzi?
— Eu? zise Hagrid. A, excelent, Harry, excelent.
Se uită în adâncimile halbei sale de cositor, care era mare cât o găleată, şi oftă. Harry nu ştia ce să-i spună. Rămaseră un timp în tăcere, unul lângă altul. Apoi Hagrid zise brusc:
— Suntem în aceeaşi barcă, tu şi cu mine, nu-i aşa, 'Arry?
— Ăă… zise Harry.
— Da… am mai zis-o şi altădată… amândoi nişte străini, oarecum, zise Hagrid, dând cu înţelepciune din cap. Şi amândoi orfani. Da… amândoi orfani.
Luă o sorbitură generoasă din halbă.
— Contează să ai o familie de treabă, spuse el. Tatăl meu era de treabă. Şi părinţii tăi la fel. Dacă ar fi trăit, altfel ar fi fost viaţa, nu?
— Da… presupun că da, zise Harry prevenitor, căci Hagrid părea să fie într-o stare foarte ciudată.
— Familia, zise acesta sumbru. Orice s-ar spune, sângele contează…
Şi îşi şterse un firişor de sânge care i se prelinsese în ochi.
— Hagrid, zise Harry, fără să se poată abţine, de unde ai toate rănile astea?
— Cum? spuse Hagrid, luat prin surprindere. Ce răni?
— Toate rănile astea! zise Harry, arătând spre chipul uriaşului.
— A… astea-s nişte zgârieturi şi nişte vânătăi obişnuite, Harry, zise Hagrid sec, am o slujbă dură.
Îşi goli halba, o puse la loc pe masă şi se ridică.
— Pe curând, Harry… ai grijă de tine.
Ieşi greoi din bar, părând extrem de necăjit, şi dispăru în ploaia torenţială. Harry îl privi plecând, şi se simţi îngrozitor. Hagrid era nefericit şi ascundea ceva, însă părea hotărât să nu accepte să fie ajutat. Ce se întâmpla? Însă înainte ca Harry să se mai poată gândi la asta, auzi o voce strigându-l pe nume.
— Harry! Harry, aici!
Hermione îi făcea cu mâna din partea cealaltă a camerei. Se ridică şi îşi croi drum spre ea prin barul aglomerat. Era la câteva mese de ea când văzu că Hermione nu era singură. Stătea la masă cu cei mai improbabili colegi de pahar pe care şi i-ar fi putut imagina vreodată: Luna Lovegood şi nimeni alta decât Rita Skeeter, fostă ziaristă la Profetul zilei şi una dintre persoanele pe care nu putea să le sufere.
— Ai venit mai devreme! zise ea, dându-se la o parte ca să-i facă loc să se aşeze. Credeam că eşti cu Cho, nu te aşteptam decât peste cel puţin o oră!
— Cho? zise Rita imediat, învârtindu-se pe scaun ca să se uite atentă la Harry. O fată?
Îşi înşfăcă geanta din piele de crocodil şi cotrobăi prin ea.
— Nu este treaba ta dacă Harry a fost şi cu o sută de fete, îi spuse Hermione Ritei cu calm. Aşa că poţi să o pui deoparte chiar în clipa asta.