— Ridică-te, Rookwood, şopti Harry.
Omul îngenuncheat fu pe punctul de a cădea în graba sa de a-l asculta. Chipul îi era ciupit de vărsat; cicatricele îi erau reliefate de lumina lumânărilor. Când se ridică în picioare, rămase puţin aplecat, ca şi când ar fi făcut o plecăciune pe jumătate, şi aruncă priviri îngrozite către faţa lui Harry.
— Ai făcut bine că mi-ai spus toate astea, zise Harry. Foarte bine… se pare că am pierdut luni întregi cu planuri fără rezultate… Însă nu contează… o luăm de la capăt. Ai recunoştinţa Lordului Cap-de-Mort, Rookwood…
— Stăpâne… da, stăpâne, icni Rookwood, cu vocea răguşită de uşurare.
— Voi avea nevoie de ajutorul tău. O să-mi trebuiască toate informaţiile pe care mi le poţi da.
— Desigur, stăpâne, desigur… orice…
— Foarte bine… poţi să pleci. Trimite-l pe Avery la mine.
Rookwood fugi înapoi, făcând o plecăciune, şi dispăru pe o uşă.
Rămas singur în camera întunecată, Harry se întoarse spre perete. În umbră, pe perete era agăţată o oglindă spartă, pătată de trecerea anilor. Harry se duse spre ea. Reflectarea sa era din ce în ce mai mare şi mai clară în întuneric… un chip mai alb decât un craniu… ochi roşii, cu pupile verticale…
— NUUUUUUUUU!
— Ce e? strigă o voce din apropiere.
Harry se agită înnebunit, se încurcă în draperiile baldachinului şi căzu din pat. Timp de câteva clipe, nu ştiu unde era; era convins că avea să vadă chipul alb ca un craniu privindu-l iar din întuneric, apoi, foarte aproape de el, auzi vocea lui Ron.
— Vrei să nu te mai comporţi ca un nebun, ca să pot să te scot de-aici?
Ron despărţi furtunos draperiile şi Harry se uită în sus la el în lumina lunii, întins pe spate, cu cicatricea zvâcnindu-i de durere. Ron arăta de parcă tocmai se pregătea să se culce; avea o mână scoasă din robă.
— Iar a fost cineva atacat? întrebă Ron, ridicându-l brutal pe Harry. E tata? E ceva cu şarpele ăla?
— Nu… toată lumea e bine, zise Harry, care simţea că îi arde fruntea. Mă rog… Avery nu este bine… are probleme… i-a dat informaţii greşite… Cap-de-Mort este foarte supărat…
Harry gemu şi se prelinse tremurând pe patul său, frecându-şi cicatricea.
— Dar acum îl va ajuta Rookwood… este iar pe drumul bun…
— Ce tot îndrugi? zise Ron speriat. Vrei să spui că… tocmai l-ai văzut pe Ştii-Tu-Cine?
— Am fost Ştii-Tu-Cine, spuse Harry, întinzându-şi mâinile' în faţă în întuneric şi ridicându-le în faţa ochilor, ca să verifice dacă nu mai erau de un alb funebru şi cu degetele lungi. A fost cu Rookwood, unul dintre Devoratorii Morţii care au evadat din Azkaban, îţi aminteşti? Rookwood tocmai i-a spus că Bode nu ar fi putut să o facă.
— Ce să facă?
— Să ia ceva… a zis că Bode trebuie să fi ştiut că nu putea să o facă… Bode era sub Blestemul Imperius… cred că a zis că tatăl lui Reacredinţă a fost cel care l-a aruncat asupra lui.
— Bode a fost vrăjit să ia ceva? zise Ron. Dar… Harry, trebuie să fie…
— Arma, termină Harry fraza în locul lui. Ştiu.
Uşa de la dormitor se deschise şi intrară Dean şi Seamus. Harry îşi ridică picioarele înapoi pe pat. Nu voia să arate ca şi când s-ar fi întâmplat ceva ciudat, având în vedere că Seamus tocmai încetase să creadă că Harry era nebun.
— Ai zis, murmură Ron, apropiindu-şi capul de cel al lui Harry şi pretinzând că îşi turna apă în pahar din carafa de pe noptieră, că ai fost Ştii-Tu-Cine?
— Da, spuse Harry încet.
Ron luă o gură mult prea mare de apă; Harry văzu cum i se scurge pe bărbie şi pe piept.
— Harry, zise el, în timp ce Dean şi Seamus îşi vedeau de treabă cu zgomot, dându-şi jos robele şi vorbind între ei, trebuie să-i spui lui…
— Nu trebuie să-i spun nimănui, zise Harry scurt. Nu aş fi văzut nimic, dacă aş fi putut să practic Occlumanţia. Se presupune că trebuia să fi învăţat să blochez toate astea până acum. Ei asta vor.
„Ei” însemna de fapt Dumbledore. Se băgă la loc în pat, se întoarse pe o parte, cu spatele la Ron, şi după o vreme auzi cum scârţie salteaua lui Ron, când se întinse şi el. Pe Harry începu să îl ardă cicatricea; muşcă tare din pernă, ca să nu scoată nici un zgomot. Ştia că, undeva, Avery era pedepsit.
În dimineaţa următoare Harry şi Ron aşteptară până la pauză ca să-i spună lui Hermione tot ce se întâmplase; voiau sâ fie absolut siguri că nu puteau fi auziţi de alţii. Stând în colţul lor obişnuit al curţii răcoroase unde bătea vântul, Harry îi povesti fiecare detaliu pe care şi-l amintea despre vis. După ce termină, Hermione nu zise nimic câteva clipe, ci se uită fix, cu un fel de intensitate sfredelitoare, la Fred şi George, care erau amândoi fără capete şi îşi vindeau pălăriile magice pe ascuns, în partea cealaltă a curţii.
— Deci, de asta l-au omorât, zise ea încet, dezlipindu-şi în sfârşit privirea de pe Fred şi George. I s-a întâmplat ceva ciudat lui Bode când a încercat să fure arma asta. Cred că s-au făcut nişte vrăji defensive aruncate asupra ei, sau în jurul ei, ca să nu poată fi atinsă. De aceea era la Sf. Mungo. Păţise ceva la creier şi nu putea să mai vorbească. Însă mai ţineţi minte ce ne-a spus vindecătoarea? Se însănătoşea. Şi nu puteau să rişte să se facă bine, nu-i aşa? Vreau să spun că şocul a ce i s-o fi întâmplat când a atins arma aceea probabil că a ridicat Blestemul Imperius. Ar fi explicat ce făcuse când i-ar fi revenit vocea, nu-i aşa? S-ar fi aflat că fusese trimis să fure arma. Bineînţeles, lui Lucius Reacredinţă i-ar fi fost uşor să arunce un blestem asupra lui. E tot timpul la Minister, nu-i aşa?
— Era acolo chiar şi în ziua audierii mele, spuse Harry, în… stai puţin… zise el rar. În ziua aia era pe holul Departamentului Misterelor! Tatăl tău a zis că probabil că încerca să se furişeze şi să afle cum se desfăşurase audierea mea, dar dacă…
— Sturgis! icni Hermione înmărmurită.
— Poftim? spuse Ron năuc.
— Sturgis Podmore, zise Hermione pe nerăsuflate, arestat pentru că încerca să treacă de o uşă! Lucius Reacredinţă trebuie să-l fi eliminat şi pe el! Pun pariu că a făcut-o în ziua când l-ai văzut tu acolo, Harry. Sturgis avea Pelerina Invizibilă a lui Moody, nu-i aşa? Aşa că poate stătea de pază lângă uşă, invizibil, iar Reacredinţă l-a auzit mişcându-se, a bănuit că era cineva acolo sau a aruncat Blestemul Imperius, în cazul în care se găsea un paznic acolo. Aşa că, atunci când Sturgis a mai avut ocazia — probabil când a fost din nou rândul lui să o păzească — a încercat să intre în Departament ca să fure arma pentru Cap-de-Mort — taci, Ron — însă a fost prins şi trimis în Azkaban…
Hermione se uită fix la Harry.
— Şi acum Rookwood i-a zis lui Cap-de-Mort cum să ia arma?
— Nu am auzit toată conversaţia, dar aşa părea, zise Harry. Rookwood a lucrat acolo… Oare Cap-de-Mort o să-l trimită pe Rookwood s-o facă?
Hermione încuviinţă din cap, părând încă pe gânduri. Apoi, destul de repezit, zise:
— Harry, dar tu nu ar fi trebuit să vezi deloc toate astea.
— Poftim? făcu el surprins.
— Ar trebui să înveţi cum să îţi blochezi mintea faţă de lucrurile de genul ăsta, spuse Hermione, brusc intransigentă.
— Ştiu, spuse Harry. Dar…
— Ei bine, cred că ar trebui pur şi simplu să încercăm să uităm ce ai văzut, zise Hermione cu fermitate. Şi ar trebui să te străduieşti ceva mai mult la Occlumanţie de acum înainte.