Săptămâna nu deveni mai plăcută o dată cu trecerea timpului. Harry mai primi două „G”-uri la Poţiuni; încă stătea ca pe ace din cauză că Hagrid ar fi putut să fie dat afară; şi nu putea să nu se gândească la visul în care apăruse Cap-de-Mort — deşi nu mai vorbi de el cu Ron şi Hermione; nu mai voia încă o mustrare din partea fetei. Îşi dorea din tot sufletul să fi putut vorbi cu Sirius despre asta, însă nici nu se punea problema, aşa că încercă să-şi ascundă acest subiect în străfundurile minţii.
Din nefericire, străfundurile minţii sale nu mai erau locul sigur care fuseseră cândva.
— Ridică-te, Potter.
La câteva săptămâni după visul său cu Rookwood, Harry se găsea iarăşi în genunchi pe podeaua din biroul lui Plesneală, încercând să-şi golească mintea. Tocmai fusese forţat din nou să retrăiască un şuvoi de amintiri din copilărie pe care nici nu realizase că le mai avea, cea mai mare parte dintre ele referindu-se la felul cum îl umileau Dudley şi gaşca sa în şcoala primară.
— Ultima amintire, zise Plesneală. Ce a fost asta?
— Nu ştiu, spuse Harry, ridicându-se obosit.
Îi era din ce în ce mai greu să distingă amintiri separate din amalgamul de imagini şi sunete pe care îl tot scotea la suprafaţă Plesneală.
— Vă referiţi la cea în care vărul meu încerca să mă facă să stau în picioare în closet?
— Nu, spuse Plesneală cu blândeţe. Mă refer la cea cu un bărbat care stătea în genunchi într-o cameră întunecată…
— Nu este… nimic important, zise Harry.
Ochii negri ai lui Plesneală se fixară asupra celor ai lui Harry. Amintindu-şi ce spusese Plesneală despre rolul contactului vizual în Legilimanţie, Harry clipi şi privi în altă parte.
— Potter, cum au ajuns bărbatul şi camera aceea în mintea ta? spuse Plesneală.
— A… zise Harry, uitându-se oriunde altundeva, numai 1a Plesneală nu, a fost… doar un vis pe care l-am avut.
— Un vis? repetă Plesneală.
Urmă o pauză, timp în care Harry se uită fix la o broască mare şi moartă, suspendată într-un borcan cu lichid mov.
— Potter, ştii de ce suntem aici, nu-i aşa? zise Plesneală cu o voce joasă, periculoasă. Ştii de ce renunţ la serile mele libere pentru această îndatorire obositoare?
— Da, spuse Harry mecanic.
— Aminteşte-mi de ce suntem aici, Potter.
— Ca să învăţ Occlumanţie, zise Harry, uitându-se acum urât la un ţipar mort.
— Corect, Potter. Şi oricât de prost ai fi — Harry se uită iar la Plesneală, urându-l — credeam că, după mai mult de două luni de lecţii, vei fi făcut ceva progrese. Câte vise ai mai avut cu Lordul întunecat?
— Doar pe ăla, minţi Harry.
— Poate că, zise Plesneală, îngustându-şi puţin ochii negri şi reci, ţie chiar îţi face plăcere să ai aceste viziuni şi vise, Potter. Poate că te fac să te simţi special — important?
— Nu, nu este adevărat, spuse Harry, cu maxilarul încleştat şi degetele strânse bine în jurul mânerului baghetei.
— Cu atât mai bine, Potter, spuse Plesneală glacial, pentru că nu eşti nici special şi nici important, şi nu tu eşti cel care trebuie să afle ce le spune Lordul Întunecat Devoratorilor Morţii.
— Nu… dumneavoastră sunteţi acela, nu-i aşa? se răsti Harry la el.
Nu voise să spună asta; izbucnise şi îşi pierduse cumpătul. Pentru un moment destul de îndelungat, se uitară fix unul la altul, Harry fiind convins că întrecuse măsura. Însă când Plesneală răspunse, pe chipul lui apăru o expresie ciudată, aproape satisfăcută.
— Da, Potter, zise el, cu ochii scânteindu-i. Eu sunt acela. Acum, dacă eşti pregătit, o vom lua de la capăt.
Îşi ridică bagheta:
— Unu — doi — trei — Legilimens!
O sută de Dementori se îndreptau spre Harry peste lacul de pe domeniu… Îşi schimonosi chipul de concentrare… se apropiau… le vedea găurile întunecate de sub glugi… şi totuşi, îl vedea şi pe Plesneală stând în faţa lui, cu ochii aţintiţi asupra feţei lui Harry, murmurând ceva… şi, fără să ştie cum, imaginea lui Plesneală era din ce în ce mai limpede, iar cea a Dementorilor se pierdea…
Harry îşi ridică bagheta.
— Protego!
Plesneală se clătină pe loc — bagheta îi zbură în sus, departe de Harry — şi dintr-o dată mintea lui Harry se umplu de amintiri care nu erau ale sale: un bărbat cu nasul coroiat striga la o femeie speriată, în timp ce un băieţel brunet plângea într-un colţ… un adolescent cu părul unsuros stătea singur într-un dormitor întunecat, cu bagheta îndreptată spre tavan, omorând muşte… o fată râdea, în timp ce un băiat sfrijit încerca să se urce pe o coadă de mătură nărăvaşă…
— DESTUL!
Harry se simţi de parcă ar fi fost împins cu putere în piept; se dădu înapoi clătinându-se, se lovi de unele dintre rafturile care acopereau pereţii biroului lui Plesneală şi auzi ceva spărgându-se. Plesneală tremura puţin şi era foarte palid.
Harry avea roba udă la spate. Se spărsese unul dintre borcanele din spatele lui când se lovise de el; iar chestia slinoasă dinăuntru plutea în poţiunea care se scurgea.
— Reparo, şuieră Plesneală şi borcanul se reconstitui imediat. Ei bine, Potter… a fost cu siguranţă un pas înainte…
Gâfâind puţin, Plesneală aranjă Pensivul în care îşi înmagazinase iar unele dintre gânduri înainte să înceapă lecţia, aproape ca şi când ar fi verificat dacă mai erau acolo.
— Nu îmi amintesc să îţi fi spus să foloseşti o Vrajă Scut… Însă este evident că a fost eficientă…
Harry nu vorbi; simţea că era periculos să spună ceva. Era convins că tocmai pătrunsese în amintirile lui Plesneală că tocmai văzuse scene din copilăria lui. Era enervant să se gândească la faptul că acel băieţel care plânsese în timp ce vedea cum i se certau părinţii stătea de fapt în faţa lui cu o asemenea ură în ochi.
— Hai să mai încercăm o dată, da? spuse Plesneală.
Harry simţi un fior de groază; avea să plătească pentru ceea ce se întâmplase, era sigur de asta. Se aşezară iar pe poziţii, cu biroul între ei, Harry simţind că de data aceasta îi va fi mult mai greu să îşi golească mintea.
— Atunci, la trei, spuse Plesneală, ridicându-şi iar bagheta. Unu… doi…
Harry nu avu timp să se adune şi să încerce să îşi golească mintea înainte ca Plesneală să strige:
— Legilimens!
Gonea de-a lungul holului către Departamentul Misterelor, pe lângă pereţii goi de piatră, pe lângă torţe — uşa neagră şi simplă era din ce în ce mai mare; se mişca atât de repede, încât avea să se lovească de ea, era la câţiva metri de ea şi vedea iar firul de lumină albastră, ştearsă…
Uşa se deschisese la perete! în sfârşit, intrase într-o cameră circulară, cu pereţii şi podeaua negre, luminată de lumânări cu flăcări albastre şi cu alte uşi în jurul lui — trebuia să continue — dar ce uşă trebuia să aleagă…?
— POTTER!
Harry deschise ochii. Era iar întins pe spate, fără să îşi amintească deloc cum ajunsese acolo; de asemenea, gâfâia de parcă ar fi alergat cu adevărat pe holul de la Departamentul Misterelor, de parcă ar fi sărit pe uşa neagră şi ar fi descoperit camera circulară.
— Explică-te! zise Plesneală, care stătea aplecat deasupra lui, cu o expresie mânioasă.
— Nu… ştiu ce s-a întâmplat, zise Harry cu sinceritate, ridicându-se.
Avea un cucui acolo unde dăduse cu capul de podea şi se simţea febril.