— Ministerul are dreptul de a numi un candidat potrivit dacă — şi numai dacă — directorul nu poate găsi unul, zise Dumbledore. Sunt bucuros să vă anunţ că de data acesta am reuşit. Pot să vi-l prezint?
Se întoarse cu faţa spre uşa dublă deschisă de la intrare, prin care plutea acum ceaţa nopţii. Harry auzi nişte copite. Holul fu cuprins de un murmurat şocant, iar cei care erau cel mai aproape de uşi se dădură şi mai în spate, unii dintre ei împiedicându-se în graba lor de a-i face loc noului venit.
Prin ceaţă apăru un chip pe care Harry nu îl mai văzuse decât o dată, într-o noapte întunecată şi periculoasă, în Pădurea Interzisă: un păr alb-blond şi ochii uluitor de albaştri; chipul şi trunchiul unui bărbat, legate de corpul unui cal Palomino.
— Acesta este Firenze, îi zise Dumbledore fericit lui Umbridge, care înlemnise. Cred că îl veţi găsi corespunzător.
CAPITOLUL XXVII
CENTAURUL ŞI TURNĂTORUL
— Pun pariu că acum îţi doreşti să nu fi renunţat la Prezicerile despre Viitor, nu-i aşa, Hermione? întrebă Parvati, zâmbind baţjocoritor.
Era ora micului dejun, la două zile după ce profesoara Trelawney fusese dată afară, şi Parvati îşi curba genele în jurul baghetei şi examină efectul într-o lingură. În dimineaţa aceea urmau să aibă prima oră de Grija faţă de creaturile magice cu Firenze.
— Nu chiar, spuse Hermione indiferentă, citind Profetul zilei. Mie nu mi-au plăcut niciodată caii.
Dădu pagina ziarului şi cercetă articolele.
— Nu e un cal, e centaur! zise Lavender şocată.
— Un centaur superb… oftă Parvati.
— În ambele cazuri, tot patru picioare are, spuse Hermione cu calm. Oricum, credeam că eraţi supărate că a plecat Trelawney.
— Suntem! o asigură Lavender. Ne-am dus să o vedem în biroul ei; i-am dus nişte păpădii — nu dintre alea care claxonează ca ale lui Lăstar, ci unele drăguţe.
— Ce mai face? întrebă Harry.
— Nu foarte bine, săraca de ea, spuse Lavender cu compasiune. Plângea şi zicea că ar prefera să plece pentru totdeauna din castel, decât să rămână aici unde e Umbridge, şi o înţeleg, Umbridge s-a purtat oribil cu ea, nu-i aşa?
— Am sentimentul că Umbridge abia a început să se poarte oribil, zise Hermione sumbră.
— Imposibil, zise Ron, care se înfrupta dintr-o farfurie mare cu ouă jumări şi costiţă afumată. Nu poate să fie mai rău decât a fost până acum.
— Ascultă-mă bine, o să vrea să se răzbune pe Dumbledore pentru că a numit un profesor nou fără să o consulte, zise Hermione, închizând nervoasă ziarul. Mai ales un alt semiom. Ai văzut ce mutră a făcut când l-a văzut pe Firenze.
După micul dejun, Hermione se duse la ora ei de Aritmantie, în timp ce Harry şi Ron le urmară pe Parvati şi Lavender în holul de intrare, îndreptându-se spre Previziunile despre Viitor.
— Nu mergem în turnul de nord? întrebă Ron derutat, când Parvati trecu pe lângă scara de marmură.
Parvati se uită la el dispreţuitor peste umăr.
— Cum ai vrea să urce Firenze pe scara aia? Acum suntem în clasa cu numărul unsprezece, aşa scria ieri la avizier.
Clasa unsprezece era la parter, undeva pe coridorul lung care dădea spre marele hol de intrare din partea opusă a Marii Săli. Harry ştia că era una dintre acele clase care nu erau folosite regulat, şi drept urmare aveau atmosfera oarecum neîngrijită a unei cămări sau magazii. Când intră chiar după Ron şi se trezi în mijlocul unui luminiş de pădure, rămase înmărmurit pentru câteva clipe.
— Ce…?
Podeaua clasei devenise elastică şi acoperită cu muşchi, iar pe ea creşteau copaci; crengile lor pline de frunze se întindeau pe lângă tavan şi ferestre, astfel încât camera era plină de raze de lumină verde, fină, filtrată. Elevii care sosiseră deja stăteau pe podeaua de pământ, sprijiniţi de trunchiuri de copaci sau bolovani, cu braţele în jurul genunchilor sau încrucişate strâns la piept, părând cu toţii destul de neliniştiţi. În mijlocul luminişului, unde nu erau copaci, stătea Firenze.
— Harry Potter, zise el, întinzând o mână la intrarea lui Harry.
— Ăă… bună, spuse Harry, dând mâna cu centaurul, care îl cercetă atent cu ochii aceia uimitor de albaştri, însă nu zâmbi. Mă… bucur să te văd.
— Şi eu, zise centaurul, plecându-şi capul său cu păr alb-blond. A fost scris în stele că ne vom reîntâlni.
Harry observă că pe pieptul lui Firenze se vedea umbra unei vânătăi în formă de copită. Când se întoarse să se alăture celorlalţi elevi care erau aşezaţi, văzu că toţi îl priveau cu admiraţie, impresionaţi de faptul că vorbea cu Firenze, de care păreau să fie intimidaţi.
Când uşa se închise şi ultimul elev se aşeză pe o buturugă de lângă coşul de gunoi, Firenze făcu un gest în jur.
— Domnul profesor Dumbledore a fost drăguţ şi ne-a aranjat această clasă după modelul habitatului meu natural, spuse Firenze, când toată lumea se linişti. Aş fi preferat să vă predau în Pădurea Interzisă, care era — până luni — casa mea… Însă nu mai este posibil.
— Vă rog… ăă… domnule, zise Parvati pe nerăsuflate, ridicând mâna. De ce nu? Am fost acolo cu Hagrid, nu ne este teamă!
— Nu este o problemă de vitejie, zise Firenze, ci o problemă pusă de statutul meu. Nu mă mai pot întoarce în Pădure. Am fost alungat de herghelia mea.
— Herghelie? zise Lavender pe o voce derutată şi Harry ştiu că se gândea la cai. Ce… aha!
Chipul îi fu cuprins de înţelegere.
— Există şi alţii ca dumneavoastră? zise ea, uluită.
— V-a crescut Hagrid, ca pe Thestrali? întrebă Dean entuziasmat.
Firenze îşi întoarse capul foarte încet spre Dean, care păru să-şi dea seama imediat că spusese ceva foarte jignitor.
— Nu am vrut să… adică… Îmi cer scuze, termină el cu o voce ştearsă.
— Centaurii nu sunt servitorii sau jucăriile oamenilor, spuse Firenze încet.
Urmă o pauză, apoi Parvati ridică mâna din nou.
— Vă rog, domnule… de ce v-au alungat ceilalţi centauri?
— Pentru că am fost de acord să lucrez pentru domnul profesor Dumbledore, zise Firenze. Ei văd asta ca pe o trădare faţă de rasa noastră.
Harry îşi aminti cum, cu aproape patru ani în urmă, centaurul Bane strigase la Firenze pentru că îi dăduse voie lui Harry să îl călărească pentru a ajunge într-un loc sigur; îl făcuse „catâr amărât”. Se întrebă dacă Bane fusese cel careîl lovise pe Firenze în piept.
— Să începem, zise Firenze.
Îşi flutură coada sa lungă aurie, ridică mâna către frunzişul de deasupra, apoi o coborî încet şi, în timp ce o făcea, lumina din cameră scăzu, astfel încât acum păreau să stea într-un luminiş la asfinţit, şi apărură câteva stele pe tavan. Se auziră exclamaţii şi icnete de uimire, iar Ron zise răspicat:
— Fir-aş să fiu!
— Întindeţi-vă pe jos, zise Firenze cu vocea sa calmă, şi observaţi cerul. În el este scris pentru cei care pot să vadă viitorul raselor noastre.
Harry se întinse pe spate şi privi în sus spre tavan. O steluţă roşie scânteietoare sclipi spre el de deasupra.
— Ştiu că aţi învăţat numele planetelor şi lunilor la Astronomie, zise vocea calmă a lui Firenze, şi că aţi făcut hărţi cu mişcarea stelelor pe cer. Centaurii au dezvăluit misterele acestor traiectorii cu secole în urmă. Descoperirile noastre ne învaţă că viitorul poate fi zărit în cerul de deasupra noastră.
— Doamna profesoară Trelawney ne-a predat şi Astrologie! zise Parvati entuziasmată, ridicând mâna din poziţia orizontală în care se afla. Marte generează accidente, arsuri şi alte chestii de genul ăsta, iar când face un unghi cu Saturn, ca acum — desenă un unghi drept în aer deasupra ei — asta înseamnă că trebuie să fim foarte atenţi când lucrăm cu obiecte fierbinţi…