— Dar asta ar fi foarte înfricoşător! zise Lavender, care lansa norişori de abur argintiu din vârful baghetei. Şi eu tot… nu pot… să o fac! adăugă ea supărată.
Şi Neville avea probleme. Avea chipul schimonosit de concentrare, însă din vârful baghetei sale ieşeau doar nişte firişoare fragile de fum argintiu.
— Trebuie să te gândeşti la o amintire frumoasă, îi reaminti Harry.
— Încerc, zise Neville nefericit, care se străduia atât de mult, încât faţa sa rotundă lucea realmente de transpiraţie.
— Harry, cred că reuşesc! strigă Seamus, care fusese adus chiar atunci de Dean la prima întâlnire A.D. Uite — ah — a dispărut… dar în mod sigur a fost ceva blănos, Harry!
Patronusul lui Hermione, o vidră argintie strălucitoare, se zbenguia prin jurul ei.
— Sunt destul de drăguţi, nu-i aşa? zise ea, uitându-se la Patronus cu drag.
Uşa Camerei Necesităţii se deschise şi apoi se închise la loc. Harry se uită în jur, ca să vadă cine intrase, însă nu părea să fie nimeni. Trecură câteva clipe până să realizeze că cei care erau aproape de uşă amuţiseră. Următorul lucru de care îşi dădu seama fu că ceva îl trăgea de robe de undeva din dreptul genunchiului. Se uită în jos şi îl văzu spre marea sa uimire pe Spiriduşul de casă, Dobby, privindu-l de sub obişnuitele sale opt pălării de lână.
— Bună, Dobby! zise el. Ce cauţi ? Ce s-a întâmplat?
Ochii spiriduşului erau măriţi de groază, iar creatura tremura. Membrii A.D. care erau cel mai aproape de Harry amuţiseră; toţi cei din cameră îl urmăreau pe Dobby. Puţinele Patronusuri pe care reuşiseră să le creeze unii dintre ei dispărură într-o ceaţă argintie, lăsând senzaţia că în cameră era mult mai întuneric decât înainte.
— Harry Potter, domnule… chiţăi Spiriduşul, tremurând din cap până în picioare, Harry Potter, domnule… Dobby trebuie să vă avertizeze… dar spiriduşii de casă au fost instruiţi să nu spună nimic…
Alergă cu capul înainte spre un perete. Harry, care avea ceva experienţă în ceea ce priveşte obiceiurile lui Dobby de pedepsire auto, dădu să-l prindă, dar Dobby doar ricoşă când atinse piatra, protejat de cele opt pălării ale sale. Hermione şi încă nişte fete scoaseră nişte icnete de teamă şi de compasiune.
— Ce s-a întâmplat, Dobby? întrebă Harry, apucându-l pe spiriduş de mânuţă şi ţinându-l departe de orice ar fi putut să folosească pentru a se răni.
— Harry Potter… ea… ea…
Dobby se lovi cu putere în nas cu pumnul liber. Harry îl apucă şi pe acela.
— Cine e „ea”, Dobby?
Însă era convins că ştia; cu siguranţă numai o „ea” putea trezească o asemenea frică în Dobby.
Spiriduşul se uită în sus la el, puţin saşiu, şi scoase un soi de strigăt mut.
— Umbridge? întrebă Harry îngrozit.
Dobby încuviinţă din cap, apoi încercă să se lovească de genunchii lui Harry. Acesta îl ţinu la o Lungime de braţ.
— Ce-i cu ea? Dobby… nu a aflat despre asta… despre noi… despre A.D., nu?
Citi răspunsul pe chipul înmărmurit al spiriduşului. Având mâinile imobilizate de Harry, Spiriduşul încercă să se lovească singur cu piciorul şi căzu pe jos.
— Vine încoace? întrebă Harry încet.
Dobby scoase un urlet şi începu să îşi izbească picioarele goale de podea.
— Da, Harry Potter, domnule!
Harry se ridică şi se uită în jur la oamenii nemişcaţi şi îngroziţi care-l priveau pe Spiriduşul care se snopea singur în bătaie.
— CE MAI AŞTEPTAŢI? strigă Harry. FUGIŢI!
Imediat se năpustiră toţi către ieşire, formând o grămadă în dreptul uşii, apoi ţâşniră afară. Harry îi auzi alergând pe holuri şi speră că aveau destulă minte ca să nu încerce să ajungă la dormitoare. Era abia nouă fără zece; dacă s-ar fi refugiat la bibliotecă sau în culcuşul bufniţelor, care era în apropiere…
— Harry, haide! strigă Hermione din mijlocul grupului compact de oameni care se luptau acum să iasă.
Îl culese pe Dobby, care încă încerca să-şi provoace răni serioase, şi fugi cu Spiriduşul în braţe, ca să se alăture cozii.
— Dobby, îţi ordon, întoarce-te la bucătărie la ceilalţi spiriduşi şi, dacă te întreabă dacă m-ai prevenit, să minţi şi să spui „nu”! zise Harry. Şi îţi interzic să te mai răneşti! adăugă el, dându-i drumul spiriduşului, în timp ce trecu în sfârşit de prag şi trânti uşa după el.
— Mulţumesc, Harry Potter! chiţăi Dobby şi o luă la goană.
Harry se uită în stânga şi în dreapta, însă ceilalţi se mişcau atât de repede, încât nu le zări decât călcâiele la ambele capete ale holului, înainte să dispară; începu să fugă la dreapta; în faţă se afla o toaletă de băieţi, putea să pretindă că fusese acolo în tot acest timp, dacă ar fi reuşit să ajungă la ea…
— AAAAH!
Îl prinse ceva de glezne şi căzu spectaculos, alunecând pe burtă vreo trei metri înainte să se oprească. Cineva râdea în spatele lui. Se întoarse pe spate şi îl văzu pe Reacredinţă ascuns într-o nişă, sub o vază urâtă în formă de dragon.
— Blestem de împiedicare, Potter! zise el. Hei, doamnă profesoară — DOAMNĂ PROFESOARĂ! Am prins unul!
Umbridge veni în fugă de după colţul îndepărtat, cu respiraţia tăiată, dar arborând un zâmbet satisfăcut.
— El este! zise ea jubilând când îl văzu pe Harry pe podea. Excelent, Draco, excelent, ah, foarte bine — cincizeci de puncte pentru Viperini! De aici încolo mă ocup eu… ridică-te, Potter!
Harry se ridică, uitându-se urât la amândoi. Nu o mai văzuse niciodată pe Umbridge atât de fericită. Îl înşfăcă de braţ cu o strânsoare ca de menghină şi se întoarse, zâmbind larg, spre Reacredinţă.
— Draco, dă o fugă şi vezi dacă poţi să mai strângi şi alţii. Spune-le celorlalţi să caute în bibliotecă — toată lumea care are respiraţia tăiată — verifică băile, domnişoara Parkinson se poate ocupa de cele ale fetelor — hai, du-te — iar tu, adăugă ea pe cea mai blândă şi periculoasă voce, în timp ce Reacredinţă se îndepărta, poţi să vii cu mine la biroul directorului ului, Potter.
În câteva minute ajunseseră în dreptul himerelor de piatră.
Harry se întrebă câţi alţii mai fuseseră prinşi. Se gândi la Ron — doamna Weasley avea să-l omoare — şi la cum avea să se simtă Hermione dacă avea să fie exmatriculată înainte să poată să-şi dea N.O.V.-urile. Iar pentru Seamus fusese prima întâlnire… şi Neville devenise atât de priceput…
— Dulciuri fizzy, cântă Umbridge.
Himera de piatră se dădu la o parte, peretele din spate se desschise şi urcară amândoi pe scara mişcătoare de piatră. Ajunseră la uşa lăcuită cu ciocanul în formă de grifon, dar Umbridge nu se obosi să bată, ci intră direct, ţinându-l încă strâns pe Harry.
Biroul era plin de oameni. Dumbledore stătea la biroul său, cu o expresie senină şi cu vârfurile degetelor sale lungi unite. Profesoara McGonagall stătea dreaptă lângă el, cu chipul extrem de încordat.
Cornelius Fudge, Ministrul Magiei, se balansa încolo şi încoace pe vârfurile picioarelor lângă foc, părând extrem de încântat de situaţie; Kingsley Shacklebolt şi un vrăjitor cu un aspect foarte dur, cu părul foarte scurt şi sârmos, pe care Harry nu îl recunoscu, erau aşezaţi de o parte şi de alta a uşii ca nişte paznici, iar silueta pistruiată, cu ochelari, a lui Percy Weasley plutea entuziasmată lângă perete, ţinând o pană şi un sul greu de pergament şi părând pregătit să ia notiţe.