— O să aveţi mari probleme!
— Doar când o să se întoarcă Montague, şi asta ar putea să fie peste câteva săptămâni bune, nu ştiu unde l-am trimis, zise Fred calm. Oricum… am hotărât că nu ne mai pasă dacă avem probleme.
— Dar v-a păsat vreodată? întrebă Hermione.
— Sigur că da, spuse George. Nu am fost niciodată exmatriculaţi, nu-i aşa?
— Am ştiut întotdeauna unde să ne oprim, spuse Fred.
— Poate că uneori am întrecut măsura cu un deget, zise George.
— Dar ne-am oprit mereu înainte să generăm haos cu adevărat, spuse Fred.
— Şi acum? zise Ron nesigur.
— Păi, acum… spuse George.
— … că a plecat Dumbledore… zise Fred.
— … suntem de părere că puţin haos… spuse George.
— … este exact ceea ce merită draga noastră nouă directoare, zise Fred.
— Nu aveţi voie să faceţi asta! şopti Hermione. Chiar nu aveţi voie! Ar fi încântată să aibă un motiv pentru care să vă exmatriculeze!
— Nu te-ai prins, nu-i aşa, Hermione? zise Fred, zâmbindu-i. Nu ne mai interesează dacă rămânem sau nu. Am pleca chiar în clipa asta, dacă nu am fi hotărâţi să facem mai întâi ceva pentru Dumbledore. Aşa că, oricum — se uită la ceas — trebuie să înceapă prima fază. În locul vostru, m-aş duce în Marea Sală să iau prânzul, ca să vadă profesorii că nu aţi avut nici o legătură cu asta.
— Nici o legătură cu ce? spuse Hermione neliniştită.
— Veţi vedea, spuse George. Hai, mergeţi.
Fred şi George se întoarseră şi dispărură în mulţimea din ce în ce mai numeroasă care cobora scările, ducându-se să ia prânzul. Părând extrem de derutat, Ernie bâigui ceva despre temele neterminate la Transfigurare şi îşi luă tălpăşiţa.
— Ştiţi, chiar cred că ar trebui să plecăm de aici, zise Hermione neliniştită. Pentru orice eventualitate…
— Da, bine, zise Ron, şi cei trei se îndreptară spre uşa dublă către Marea Sală, însă Harry abia zărise tavanul cu nori albi plutitori când cineva îl bătu pe umăr şi, întorcându-se, se trezi aproape nas în nas cu Filch, îngrijitorul.
Făcu nişte paşi grăbiţi înapoi; era de preferat ca Filch să fie văzut de la depărtare.
— Doamna directoare vrea să te vadă, Potter, zise el răutăcios.
— Nu sunt eu de vină, spuse Harry prosteşte, gândindu-se la ceea ce plănuiau Fred şi George.
Maxilarele lui Filch fură clătinate de un râs tăcut.
— Te simţi cu musca pe căciulă, ai? şuieră el. Vino după mine.
Harry aruncă o privire înapoi spre Ron şi Hermione, care arătau îngrijoraţi. Ridică din umeri şi se întoarse în holul de intrare după Filch, împotriva unui şuvoi de elevi înfometaţi.
Filch părea extrem de bine dispus; fredona răguşit o melodie, în timp ce urcau împreună scara de marmură. Când ajunseră la primul etaj zise:
— Lucrurile se schimbă pe aici, Potter.
— Am observat, zise Harry cu răceală.
— Da… de ani întregi i-am tot zis lui Dumbledore că e prea blând cu voi, zise Filch, chicotind răuvoitor. Bestii mici şi afurisite ce sunteţi, nu aţi fi aruncat niciodată cu bile împuţite, dacă aţi fi ştiut că aveam dreptul să vă biciuiesc până la sânge, nu-i aşa? Nimeni nu s-ar fi gândit să arunce cu frizbiuri cu colţi pe holuri, dacă aş fi putut să vă agăţ de glezne în biroul meu, ai? Însă, Potter, când va sosi Decretul Educaţional Numărul Douăzeci şi Nouă, o să pot să fac tot felul de chestii… unde mai pui că l-a rugat pe domnul Ministru să semneze un ordin de evacuare a lui Peeves … ah, lucrurile vor sta cu totul altfel pe aici cu ea la comandă…
Era evident că Umbridge făcuse nişte eforturi ca să-l aducă pe Filch de partea ei, îşi zise Harry, iar lucrul cel mai prost era că, probabil, avea să se dovedească o armă importantă; cunoştinţele sale despre holurile de trecere secrete ale şcolii şi despre ascunzători erau depăşite poate doar de cele ale gemenilor Weasley.
— Am ajuns, zise el, uitându-se chiorâş la Harry, în timp ce bătu de trei ori la uşa profesoarei Umbridge şi o deschise. A venit să vă vadă tânărul Potter, doamnă.
Biroul lui Umbridge, atât de familiar pentru Harry din cauza numeroaselor detenţii, era la fel ca de obicei cu excepţia unei bucăţi mari de lemn aşezate pe birou, pe care scria litere aurii: DIRECTOARE. De asemenea, Fulgerul său şi cele două Măturinuri ale lui Fred şi George, pe care le văzu cu o strângere de inimă, erau prinse în lanţuri şi legate de un mare piron bătut în peretele din spatele biroului.
Umbridge stătea la birou, scriind de zor pe un pergament roz, însă când cei doi intrară, îşi ridică privirea şi zâmbi larg.
— Mulţumesc, Argus, zise ea dulce.
— Cu mare plăcere, doamnă, cu mare plăcere, spuse Filch, făcând o plecăciune cât de joasă îi permise reumatismul şi ieşi cu spatele.
— Stai jos, spuse Umbridge scurt, arătând spre un scaun.
Harry luă loc. Profesoara continuă să scrie pentru câteva clipe. Harry se uită la pisoii oribili care se jucau în jurul farfuriilor de deasupra ei, întrebându-se ce nouă tortură îi mai pregătise.
— Ei bine, spuse ea în cele din urmă, punându-şi deoparte pana şi arătând ca o broască râioasă pe cale să înghită o muscă deosebit de suculentă. Ce vrei să bei?
— Poftim? zise Harry, convins că nu auzise bine.
— Ceva de băut, domnule Potter, zise ea, zâmbindu-i şi mai larg. Ceai? Cafea? Suc de dovleac?
Când numi fiecare băutură, îşi flutură bagheta scurtă, iar pe birou apărură ori o cană ori un pahar.
— Nimic, mulţumesc, spuse Harry.
— Ţin neapărat să bem ceva împreună, zise ea, cu o voce periculos de mieroasă. Alege.
— Bine… atunci ceai, spuse Harry, ridicând din umeri.
Umbridge se ridică şi făcu o adevărată performanţă actoricească din turnatul laptelui, stând cu spatele spre el. Apoi înconjură biroul cu ceaşca, zâmbind sinistru de dulce.
— Poftim, zise ea, întinzându-i-o. Bea înainte să se răcească, da? Ei bine, domnule Potter… m-am gândit că ar trebui să avem o mică discuţie, după evenimentele teribile de aseară.
El nu zise nimic. Umbridge se aşeză la loc pe scaunul ei şi aşteptă. După ce se scurseră în tăcere câteva momente îndelungate, ea întrebă veselă:
— Nu bei?
Harry duse ceaşca la buze şi apoi, la fel de brusc, o lăsă în jos. Unul dintre pisoii oribili din spatele lui Umbridge avea ochii mari şi albaştri, exact ca cel magic al lui Ochi-Nebun Moody, iar lui Harry îi trecu prin minte ce ar fi spus acesta dacă ar fi auzit că Harry băuse ceva oferit de un duşman declarat.
— E vreo problemă? zise Umbridge, care îl urmărea în continuare. Vrei nişte zahăr?
— Nu, spuse Harry.
Duse iar ceaşca la buze şi pretinse că luă o gură, deşi îşi ţinu gura bine închisă. Zâmbetul lui Umbridge se lăţi.
Bine, şopti ea. Foarte bine. Acum…
Se aplecă puţin în faţă.
— Unde este Albus Dumbledore?
— Nu am idee, spuse Harry prompt.
— Mai bea, mai bea, zise ea, zâmbind în continuare. Ştii ce, domnnule Potter, hai să nu ne jucăm ca nişte copii. Ştiu că ştii unde s-a dus. Tu şi Dumbledore aţi fost implicaţi în asta de la bun început. Gândeşte-te la situaţia ta, domnule Potter…
— Nu ştiu unde este.
Harry se prefăcu iar că bea o gură de ceai. Umbridge îl urmărea cu mare atenţie.
— Foarte bine, zise Umbridge nemulţumită. În cazul acesta, te rog să fii drăguţ şi să-mi spui unde este Sirius Black.
Lui Harry i se întoarse stomacul pe dos şi îi tremură mâna în care ţinea ceaşca, astfel încât aceasta zăngăni pe farfurioară. Duse ceaşca la gură cu buzele lipite, încât o parte din lichidul fierbinte i se prelinse pe robă.