Se băgă în pat, căscând. Fiindcă îşi dăduse jos ochelarii, focurile de artificii care treceau pe lângă fereastră deveniseră neclare, arătând ca nişte nori scânteietori, frumoşi şi misterioşi pe fundalul cerului negru. Se întoarse pe o parte, întrebându-se cum se simţea Umbridge după prima ei zi în locul lui Dumbledore, şi cum avea să reacţioneze Fudge când avea să audă că toată şcoala îşi petrecuse ziua într-o stare de dezastru general. Zâmbind în sine, Harry închişi ochii…
Vâjâitul şi exploziile artificiilor scăpate pe domeniu păreau din ce în ce mai estompate… sau poate că pur şi simplu se îndepărta de ele cu mare viteză…
Ajunsese exact în holul care ducea spre Departamentul Misterelor. Gonea spre uşa neagră simplă… stătea să se deschidă… stătea să se deschidă…
Se deschise. Era în camera circulară înconjurată de uşi… o stăbătu, atinse una dintre uşile identice şi aceasta se deschise spre interior…
Acum era într-o cameră lungă, dreptunghiulară, în care răsuna un ţăcănit mecanic ciudat. Pe pereţi dansau nişte puncte de lumină, dar nu se opri să le cerceteze… trebuia să meargă mai departe…
La celălalt capăt se afla o uşă… şi aceasta se deschise, când o atinse…
Ajunse era într-o cameră slab luminată, înaltă şi lată cât o biserică, plină de nimic altceva în afară de rânduri întregi de rafturi suprapuse, fiecare dintre ele încărcat cu sfere mici, pline de praf, din fibre de sticlă… acum lui Harry îi bătea inima cu putere de entuziasm… ştia unde să se ducă… alergă înainte, însă paşii săi nu scoteau nici un sunet în camera enormă şi pustie…
În această cameră exista ceva ce îşi dorea foarte, foarte mult…
Ceva dorit de el… sau ceva ce dorea altcineva…
Îl durea cicatricea…
POC!
Harry se trezi imediat, derutat şi supărat. Dormitorul întunecat era plin de râsete.
— Grozav! zise Seamus, profilându-se în cadrul ferestrei. Cred că una dintre roţile acelea de foc s-a lovit de o rachetă şi parcă s-au împerecheat, veniţi să vedeţi!
Harry îi auzi pe Dean şi pe Ron dându-se jos din pat, ca să vadă totul mai bine. El rămase nemişcat şi tăcut cât timp îi mai trecu durerea de la cicatrice şi fu cuprins de dezamăgire. Se simţea de parcă i s-ar fi furat în ultima clipă o plăcere extraordinară… iar de data asta fusese atât de aproape.
Acum pe lângă ferestrele Turnului Cercetaşilor zburau nişte porcuşori scânteietori, înaripaţi, roz cu argintiu. Harry rîmase întins şi ascultă uralele de admiraţie ale Cercetaşilor din dormitoarele de sub ei. Stomacul i se strânse într-un mod îngrozitor când îşi aminti că în seara următoare avea Occlumanţie.
Harry petrecu ziua următoare îngrozit de ceea ce avea să spună Plesneală când avea să afle cât avansase în interiorul Departamentului Misterelor în ultimul vis. Cu un val de vinovaţie, realiză că nu mai exersase deloc Occlumanţia de la ultima lecţie: se întâmplaseră prea multe de când plecase Dumbledore; era convins că, nici să fi vrut, nu ar fi putut să îşi golească mintea. Însă se îndoia că Plesneală va accepta această scuză.
În ziua aceea încercă un exerciţiu de ultimă oră în timpul orelor, dar nu-i folosi la nimic. Hermione îl tot întreba dacă era vreo problemă ori de câte ori tăcea, încercând să se detaşeze de orice gând şi emoţie, căci până la urmă momentul cel prielnic pentru a-şi goli mintea nu era când profesorii le puneau elevilor întrebări din recapitulare.
Aşteptându-se la ce era mai rău, după cină, porni către biroul lui Plesneală. Însă, la jumătatea holului de intrare, Cho se apropie în fugă de el.
— Aici, zise Harry, bucuros că avea un motiv să amâne întâlnirea cu Plesneală şi făcându-i semn să meargă în colţul holului de intrare, unde se găseau clepsidrele imense, dintre care cea a Cercetaşilor era acum aproape goală. Eşti bine? Umbridge nu ţi-a mai pus întrebări despre A.D., nu?
— A, nu, spuse Cho repede. Nu, a fost doar… mă rog, nu vreau să spun decât că… Harry, nu mi-am imaginat niciodată că Marietta o să vorbească…
— Da, mă rog, spuse Harry întristat.
Era, într-adevăr, de părere că Cho ar fi putut să îşi aleagă prietenii cu ceva mai multă grijă; nu îl prea consola că, din câte auzise recent, Marietta era încă în aripa spitalului, iar doamna Pomfrey nu reuşise să-i amelioreze câtuşi de puţin coşurile.
— De fapt, este o persoană extraordinară, zise Cho. A făcut şi ea o greşeală…
Harry se uită la ea neîncrezător.
— O persoană extraordinară, care a făcut şi ea o greşeală? Ne-a turnat pe toţi, inclusiv pe tine!
— Păi… am scăpat cu toţii, nu-i aşa? insistă Cho. Ştii, mama ei lucrează la Minister, iar ei îi vine foarte greu…
— Şi tatăl lui Ron lucrează la Minister! spuse Harry mânios. Şi în caz că nu ai observat, pe faţa lui nu scrie turnător…
— Să ştii că şiretlicul ăsta al lui Hermione Granger a fost absolut oribil, zise Cho îndârjită. Ar fi trebuit să ne spună că a blestemat lista aia…
— Eu cred că a fost o idee strălucită, spuse Harry rece.
Cho roşi şi ochii i se luminară.
— A da, am uitat — sigur că da, a fost ideea iubitei tale Hermione…
— Să nu începi să plângi din nou, spuse Harry prevenitor.
— Nu aveam de gând să plâng! strigă ea.
— Da… păi… bine, zise el. În clipa asta, am şi aşa destule pe cap.
— Atunci n-ai decât să te duci să le rezolvi! zise Cho furioasă, întorcându-se pe călcâie şi plecând cu paşi mari.
Foc de supărat, Harry coborî scările către celula lui Plesneală şi, deşi ştia din proprie experienţă că acestuia era mult mai uşor să pătrundă în mintea sa dacă sosea supărat şi ranchiunos, nu reuşi decât să se gândească la lucruri pe care ar fi putut să i le spună lui Cho despre Marietta, înainte să ajungă la uşa celulei.
— Ai întârziat, Potter, zise Plesneală glacial, în clipa când Harry închise uşa după el.
Plesneală stătea cu spatele la Harry, scoţându-şi, ca de obicei, anumite gânduri şi punându-le cu grijă în Pensivul lui Dumbledore. Dădu drumul în ligheanul de piatră ultimului fir argintiu şi se întoarse cu faţa spre Harry.
— Aşa, deci, spuse el. Ai exersat?
— Da, minţi Harry, uitându-se atent la unul dintre picioarele biroului lui Plesneală.
— Păi, vom afla cât de curând, nu-i aşa? spuse Plesneală cu blândeţe. Scoate bagheta, Potter.
Harry luă poziţia obişnuită în faţa lui Plesneală, cu biroul între ei. Inima îi bătea repede de supărare faţă de Cho şi nelinişte faţă de cât avea să îi extragă Plesneală din minte.
— Bun, la trei, spuse Plesneală tărăgănat. Unu — doi…
Uşa de la biroul lui Plesneală se dădu de perete şi Draco Reacredinţă intră în fugă.
Domnule profesor Plesneală, domnule… a… Îmi cer scuze…
Reacredinţă se uită oarecum surprins la Plesneală şi la Harry.
— Este în ordine, Draco, spuse Plesneală, coborându-şi bagheta. Potter este aici pentru câteva ore suplimentare de Poţiuni.
Harry nu îl mai văzuse pe Reacredinţă atât de vesel de cînd venise Umbridge să-l inspecteze pe Hagrid.
— Nu ştiam, zise el, uitându-se baţjocoritor la Harry, care se făcuse roşu ca focul.
Ar fi dat aproape orice ca să-i poată striga adevărul lui Reacredinţă — sau, şi mai bine, să arunce un blestem straşnic asupra lui.
— Ia zi, Draco, despre ce este vorba? întrebă Plesneală.
— Este vorba despre doamna profesoară Umbridge, domnule. Are nevoie de ajutorul dumneavoastră, zise Reacredinţă. L-au găsit pe Montague, domnule, a apărut blocat într-un closet de la etajul patru.