— Cum a ajuns acolo? întrebă Plesneală.
— Nu ştiu, domnule, este puţin derutat.
— În ordine, în ordine, Potter, spuse Plesneală, vom continua lecţia mâine seară.
Se întoarse şi ieşi grăbit din birou. Reacredinţă îi spuse pe muteşte „ore suplimentare de Poţiuni?” lui Harry, în spatele lui Plesneală, înainte să îl urmeze.
Fierbând, Harry îşi puse bagheta la loc în buzunar şi dădu să iasă din cameră. Măcar mai avea încă douăzeci şi patru de ore ca să exerseze; ştia că ar fi trebuit să fie recunoscător pentru că scăpase ca prin urechile acului, deşi lucrurile erau ceva mai complicate, fiindcă Reacredinţă avea să spună întregii şcoli că avea nevoie de ore suplimentare de Poţiuni.
Ajunsese la uşa biroului când o văzu: o pată de lumină tremurândă, care dansa în cadrul uşii. Se opri şi rămase pe loc, uitându-se la ea. Îi amintea de ceva… apoi îi pică fisa: semăna puţin cu luminile pe care le văzuse noaptea trecută în vis, luminile din a doua cameră în care intrase în călătoria sa prin Departamentul Misterelor.
Se întoarse. Lumina venea din Pensivul de pe biroul lui Plesneală. Conţinutul alb-argintiu se mişca şi se învârtea în interior. Gândurile lui Plesneală… lucrurile pe care Plesneală nu voia să le vadă Harry, dacă pătrundea din greşeală dincolo de scut…
Harry se uită la Pensiv, cuprins de curiozitate… ce voia Plesneală să ascundă cu atâta ardoare de el?
Luminile argintii tremurară pe perete… Harry făcu doi paşi către birou, gândind febril. Oare ar fi putut să fie informaţii despre Departamentul Misterelor pe care Plesneală era decis să nu i le dezvăluie?
Harry se uită peste umăr, cu inima bătându-i mai tare şi mai repede ca niciodată. Oare cât avea să-i ia lui Plesneală să-l elibereze pe Montague din closet? Iar după aceea avea să se întoarcă direct în birou, sau avea să-l însoţească pe Montague în aripa spitalului? Cu siguranţă, a doua variantă… Montague era căpitanul echipei de vâjthaţ a Viperinilor, iar Plesneală trebuia să se asigure că era bine.
Harry parcurse distanţa care îl despărţea de Pensiv şi rămase deasupra lui, privind în adâncul său. Ezită, ascultând, apoi îşi scoase iar bagheta. În birou şi pe coridor domnea o linişte deplină. Atinse uşor conţinutul Pensivului cu capătul baghetei.
Lichidul argintiu din el începu să se rotească foarte repede. Harry se aplecă deasupra lui şi văzu că devenise transparent. Privea din nou într-o cameră, ca printr-o gaură circulară în tavan… de fapt, dacă nu se înşela, se uita în jos în interiorul Marii Săli.
Respiraţia sa aburea suprafaţa gândurilor lui Plesneală… creierul său părea să o fi luat razna… ar fi fost o nebunie să facă ceea ce era atât de tentat să facă… tremura… Plesneală urma să se întoarcă în orice clipă… Însă Harry se gândi la cât de furioasă era Cho sau la faţa batjocoritoare a lui Reacredinţă şi fu cuprins de o îndrăzneală nesăbuită.
Trase aer adânc în piept şi îşi cufundă capul în oglinda gîndurilor lui Plesneală. Imediat, podeaua biroului se înclină, răsturnându-l pe Harry cu capul înainte în Pensiv…
Se prăbuşi printr-o obscuritate rece, învârtindu-se tare în cădere, şi apoi…
Stătea în mijlocul Marii Săli, însă cele patru mese ale caselor dispăruseră. În locul lor erau mai mult de o sută de mese mai mici, toate aşezate cu faţa în aceeaşi direcţie, şi cu câte un elev aşezat la fiecare dintre ele, aplecat mult, scriind pe un sul de pergament. Singurul sunet care se auzea era scrijelitul penelor şi din când în când un foşnet, când cineva îşi aranja pergamentul. Era, evident, perioada examenelor.
Soarele strălucea pe ferestrele înalte, peste capetele aplecate, care scânteiau în nuanţe de castaniu arămiu şi auriu în lumina puternică. Harry se uită în jur cu atenţie. Plesneală trebuia să fie pe undeva pe acolo… era amintirea lui…
Şi iată-l, era la o masă chiar în spatele lui Harry. Acesta se uită la el cu ochii mari. Plesneală-adolescentul era deşirat şi palid, ca o plantă ţinută la întuneric. Avea un păr lins şi unsuros, care îi cădea pe masă, iar nasul coroiat îi era la o distanţă de doar doi centimetri de pergamentul pe care scria. Harry se duse în spatele lui Plesneală şi citi titlul lucrării de examen: APĂRAREA CONTRA MAGIEI NEGRI — NIVEL OBIŞNUIT DE VRĂJITORIE.
Deci, Plesneală trebuia să aibă cincisprezece sau şaisprezece ani, cam de vârsta lui Harry. Mâna îi zbura peste pergament; scrisese cu cel puţin jumătate de metru mai mult decât cei care erau cel mai aproape de el, deşi avea un scris minuscul şi înghesuit.
— Încă cinci minute!
Vocea îl făcu pe Harry să tresară. Întorcându-se, văzu creştetul profesorului Flitwick plimbându-se printre bănci puţin mai încolo. Profesorul Flitwick trecea pe lângă un băiat cu părul negru şi ciufulit… cu părul negru şi foarte ciufulit…
Harry se mişcă atât de repede, încât, dacă ar fi fost material, ar fi dărâmat nişte bănci cât colo. În schimb, păru să plutească, parcă prin vis, traversând două rânduri şi ajungând la un al treilea. Ceafa băiatului brunet era din ce în ce mai aproape şi… acum se îndrepta, punând pana deoparte trăgând spre el sulul de pergament pentru a reciti ceea ce scrisese…
Harry se opri în faţa băncii şi se uită în jos la tatăl său la vârsta de cincisprezece ani.
Entuziasmul făcu să-i explodeze golul din stomac: era ca şi când s-ar fi privit pe el însuşi, însă cu nişte modificări deliberate. James avea ochii căprui, nasul era puţin mai lung decât al lui Harry şi nu avea cicatrice pe frunte, însă chipul slab, gura şi sprâncenele erau aceleaşi; părul lui James stătea zbârlit pe ceafă, exact ca al lui Harry, mâinile sale ar fi putut fi ale lui Harry, şi Harry îşi dădu seama, că atunci când James avea să se ridice, între ei avea să fie o diferenţă de maximum doi centimetri în înălţime.
James căscă cu poftă şi îşi ciufuli părul, făcându-l şi mai neîngrijit decât fusese înainte. Apoi, aruncându-i o privire profesorului Flitwick, se întoarse în scaun şi îi zâmbi unui băiat care stătea la câteva bănci în spatele lui.
Cu un alt şoc de entuziasm, Harry îl văzu pe Sirius făcându-i semn lui James că totul era în ordine. Sirius stătea relaxat, lăsându-se cu scaunul pe picioarele din spate. Era foarte chipeş; părul negru îi cădea peste ochi cu un fel de eleganţă firească, pe care nici James şi nici Harry nu ar fi putut să o dobândească vreodată, şi o fată care stătea în spatele lui îl urmărea plină de speranţă, deşi el nu părea s-o fi observat. Cu două locuri mai în colo — stomacul lui Harry se mai strânse o dată de fericire — se afla Remus Lupin. Era destul de palid, slăbit (oare se apropia luna plină?) şi era absorbit de examen: în timp ce îşi recitea răspunsurile, îşi scărpină bărbia cu capătul penei, încruntându-se puţin.
Deci, asta însemna că Şobo trebuia să fie şi el pe undeva, pe acolo… şi într-adevăr, Harry îl zări într-o clipă: un băiat mic, cu părul ca de şoarece şi cu nasul ascuţit. Şobo părea neliniştit: îşi rodea unghiile, holbându-se la lucrare şi râcâind podeaua cu vârful pantofilor. Din când în când, arunca o privire, plin de speranţă, către lucrarea vecinului. Harry se uită fix la Şobo pentru câteva clipe, apoi se întoarse la James, care acum mâzgălea ceva pe un pergament, care era de fapt o ciornă. Desenase o hoţoaică şi acum tocmai scria literele „L.E.”. Oare de la ce veneau?
— Penele jos, vă rog! chiţăi profesorul Flitwick. E valabil şi pentru tine, Stebbins! Vă rog să nu vă ridicaţi până nu vă strâng pergamentele! Accio!