Peste o sută de suluri de pergament zburară direct în mâinile întinse ale profesorului Flitwick, dându-l pe spate. Mai mulţi râseră. Câţiva elevi care stăteau în băncile din faţă se ridicară, îl apucară de subsuori pe profesor şi îl ridicară.
— Mulţumesc… mulţumesc gâfâi Flitwick. În ordine, toată lumea este liberă să plece!
Harry se uită în jos la tatăl său, care tăiase repede literele „I.E.” scrise meşteşugit, sări în picioare, îşi băgă pana şi lucrarea în ghiozdanul, pe care îl aruncă pe umăr şi rămase să-l aştepte pe Sirius.
Harry se uită în jur şi îl zări pe Plesneală puţin mai încolo, trecând printre mese către uşa dublă care dădea în holul de la intrare, încă absorbit de propria lucrare. Cu umerii căzuţi, dar străduindu-se să rămână drept, mergea într-un mod spasmodic, care amintea de un păianjen, iar părul slinos îi flutura pe lângă faţă.
Plesneală, James, Sirius şi Lupin erau despărţiţi de gaşcă de fete care vorbeau de zor şi, postându-se în mijlocul lor, Harry reuşi să îl aibă în vizor pe Plesneală şi în acelaşi timp să îşi ciulească urechile, ca să audă vocile lui James şi ale prietenilor lui.
— Ţi-a plăcut a zecea întrebare, Lunaticule? întrebă Sirius când ieşiră în holul de intrare.
— Mi-a plăcut la nebunie, zise Lupin vioi. Menţionaţi cinci semne după care poate fi identificat un om-lup. Excelentă întrebare.
— Crezi că ai reuşit să le găseşti pe toate? spuse James cu o falsă îngrijorare.
— Cred că da, spuse Lupin cu seriozitate, în timp ce se alăturau mulţimii care se îmbulzea la uşa dublă de la intrare ca să iasă pe domeniul însorit. Unu: stă pe scaunul meu. Doi: este îmbrăcat cu hainele mele. Trei: îl cheamă Remus Lupin.
Şobo fu singurul care nu râse.
— Eu am scris de forma botului, de pupile şi de coada moţată, zise el neliniştit, dar nu am mai găsit ce să…
— Şobo, tu chiar eşti tare de cap? spuse James nerăbdător. Ai de-a face cu un om-lup o dată pe lună…
— Vorbeşte mai încet, îl imploră Lupin.
Harry se uită iar neliniştit în spate. Plesneală era în continuare prin apropiere, încă adâncit în întrebările de la examen — însă aceasta era amintirea lui Plesneală, iar Harry era convins că, dacă Plesneală alegea să se îndrepte în altă parte după ce ieşeau pe domeniu, el, Harry, nu ar mai fi putut să îl urmeze pe James. Totuşi, spre marea lui uşurare, când James şi cei trei prieteni ai săi coborâră pe peluză, ducându-se cu paşi mari spre lac, Plesneală îi urmă, examinându-şi în continuare lucrarea şi părând să nu-şi dea seama încotro mergea. Rămânând puţin în spatele lui, Harry reuşi să îi urmărească îndeaproape pe James şi pe ceilalţi.
— Păi, mie mi s-a părut că lucrarea a fost floare la ureche, îl auzi el pe Sirius. Mare mirare dacă nu o să iau cel puţin „Remarcabil”.
— Şi eu, zise James, vârând mâna în buzunar şi scoţând o hoţoaică aurie, care se zbătea.
— Cum a ajuns la tine?
— Am şterpelit-o, spuse James firesc.
Începu să se joace cu hoţoaica, lăsând-o să zboare până la un metru înainte să o recupereze; avea nişte reflexe extraordinare. Şobo îl urmărea cu un amestec de admiraţie şi teamă. Se opriră la umbra aceluiaşi fag de pe marginea lacului unde Harry, Ron şi Hermione îşi petrecuseră odată o duminică, terminându-şi temele, şi se aruncară pe iarbă. Harry se uită din nou peste umăr şi văzu, spre încântarea lui, că Plesneală se aşezase la umbra deasă a unui pâlc de tufişuri. Era la fel de absorbit de lucrarea de la N.O.V., ceea îi permise lui Harry să se aşeze pe iarbă între fag şi tufişuri şi să-i privească pe cei patru de sub copac. Lumina soarelui oglindită în suprafaţa netedă a lacului era orbitoare, la fel ca pe malul unde stătea un grup de fete care râdeau şi care tocmai ieşiseră din Marea Sală, dându-şi jos pantofii şi şosetele şi răcorindu-şi picioarele în apă.
Lupin scosese o carte şi se puse pe citit. Sirius se uita în jur la elevii care se învârteau pe iarbă, părând destul de mândru şi plictisit, dar într-un mod cât se poate de fermecător. James se mai juca în continuare cu hoţoaica, lăsând-o să zboare din ce în ce mai departe, pe punctul de o scăpa, dar prinzând-o mereu în ultima clipă. Şobo îl privea cu gura căscată. De fiecare dată când James reuşea o prindere deosebit de dificilă, Şobo icnea şi aplauda. După cinci minute petrecute astfel, Harry se întrebă de ce James nu îi spunea lui Şobo să-şi vină în fire, dar lui James părea să-i placă atenţia acestuia. Harry observă că tatăl său avea obiceiul de a-şi ciufuli părul, de parcă ar fi vrut grijă să nu devină prea îngrijit, şi că se uita întruna la fetele de pe marginea apei.
— Vrei să o laşi puţin deoparte? spuse Sirius într-un târziu, când James reuşi o prindere frumoasă, pe care Şobo o întâmpină cu urale, înainte să facă pe el de bucurie.
Şobo roşi puţin, dar James zâmbi.
— Dacă te deranjează, spuse el, băgând hoţoaica la loc în buzunar.
Harry avea vaga impresie că Sirius era singurul pentru care James ar fi încetat să se dea mare.
— Mă plictisesc, spuse Sirius. Aş vrea să fie lună plină.
— Tu poate că da, zise Lupin sumbru de după carte. Mai avem şi ora de Transfigurare, iar dacă te plictiseşti, poţi să mă asculţi. Poftim… făcu el şi îi întinse cartea.
Dar Sirius pufni.
— N-am nevoie să mă uit în prostia aia, ştiu totul.
— Asta o să te învioreze, Amprentă, spuse James încet. Uite cine e…
Sirius întoarse capul. Rămase perfect nemişcat, ca un câine care adulmecă un iepure.
— Minunat, zise el mieros. Smiorcăitus.
Harry se întoarse ca să vadă la cine se uita Sirius.
Plesneală se ridicase şi îşi băga lucrarea de la N.O.V geantă. Când ieşi din umbra tufişurilor şi începu să traverseze peluza, Sirius şi James se ridicară.
Lupin şi Şobo rămaseră aşezaţi; Lupin încă se uita în carte, deşi ochii nu i se mişcau şi între sprâncene îi apăruse o cută de încruntare. Şobo îi privea pe rând pe Sirius, pe James şi pe Plesneală cu o expresie de anticipaţie intensă.
— Totul bine, Smiorcăitus? zise James tare.
Plesneală reacţionă atât de repede, de parcă s-ar fi aşteptat să fie atacat. Lăsându-şi geanta jos, îşi băgă mâna în interiorul robei şi avea deja bagheta ridicată pe jumătate când James strigă, „Expelliarmus!”
Bagheta lui Plesneală zbură la patru metri înălţime şi căzu cu o bufnitură scurtă în iarbă, în spatele lui. Sirius scoase un hohot de râs ca un lătrat.
— „Impedimenta!” zise el, îndreptându-şi bagheta spre Plesneală, care fu pus la pământ, în timp ce se arunca spre bagheta căzută.
Elevii de peste tot din jur se întorseseră ca să-i urmărească. Unii dintre ei se ridicaseră şi se apropiau încet. Alţii păreau să fie temători, iar alţii să se distreze.
Plesneală zăcea gâfâind pe pământ. James şi Sirius se apropiară de el cu baghetele ridicate, James aruncând priviri peste umăr către fetele de pe marginea apei. Şobo era acum în picioare, privind cu sete şi furişându-se pe lângă Lupin, ca să vadă mai bine.
— Ce-ai făcut la examen, Smiorcăitus? zise James.
— L-am urmărit eu, era cu nasul lipit de pergament, spuse Sirius răuvoitor. Probabil că e plin de pete mari de grăsime, n-o să se înţeleagă nimic.
Mai mulţi privitori râseră; era evident că Plesneală nu era iubit. Şobo râse batjocoritor, strident. Plesneală încerca să se ridice, dar încă era sub stăpânirea vrăjii; se zbătea de parcă ar fi fost legat cu nişte sfori invizibile.