— O să vezi tu, gâfâi el, uitându-se în sus la James cu o expresie de ură desăvârşită, o să vezi!
— Ce să văd? zise Sirius calm. Ce-o să faci, Smiorcăitus, o să-ţi ştergi nasul pe noi?
Plesneală scoase o rafală de înjurături şi blesteme, dar nu se întâmplă nimic, bagheta fiindu-i la trei metri depărtare.
— Spală-ţi gura, spuse James calm. „Curăţenius!”
Imediat, din gura lui Plesneală şiroiră mai multe balonaşe de săpun; spuma îi acoperi buzele, făcându-i să se înece, sufocându-1…
— Lasă-l în PACE!
James şi Sirius se întoarseră. James îşi trecu imediat mâna liberă prin păr.
Era una dintre fetele de pe marginea lacului. Avea părul des, roşcat închis, care îi ajungea până la umeri, şi nişte ochi migdalaţi, uluitor de verzi… ochii lui Harry.
Era mama lui Harry.
— Totul e bine, Evans? întrebă James, şi dintr-o dată tonul îi deveni agreabil, iar vocea mai joasă, mai matură.
— Lasă-l în pace, repetă Lily, uitându-se la James cu o antipatie extremă. Ce ţi-a făcut?
— Păi, zise James, părând să mediteze, în primul rând, există, dacă mă înţelegi…
Mulţi dintre elevii din jur râseră, inclusiv Sirius şi Şobo, dar Lupin, care părea încă absorbit de carte, nu râse. Şi nici Lily.
— Te crezi amuzant, spuse ea cu răceală. Dar eşti doar un neisprăvit arogant şi bătăuş, Potter. Lasă-l în pace.
— Îl las în pace, Evans, dacă ieşi cu mine în oraş, spuse James repede. Hai… ieşi cu mine şi nu mai pun niciodată bagheta pe bătrânul Smiorcăitus.
În spatele lui, Vraja de Oprire îşi pierdea din putere. Plesneală începea să se apropie de bagheta căzută, scuipând clăbuci, în timp ce se târa.
— Nu aş ieşi cu tine nici dacă aş avea de ales între tine şi caracatiţa uriaşă, zise Lily.
— Ghinion, Corn, spuse Sirius vioi şi se întoarse spre Plesneală. HEI!
Însă era prea târziu. Plesneală îşi îndreptase bagheta direct către James. Avu loc o străfulgerare şi pe obrazul lui James apăru o tăietură adâncă, care stropi roba cu sânge. James se întoarse instantaneu. O fracţiune de secundă mai târziu, Plesneală era suspendat în aer, cu capul în jos şi cu roba căzându-i peste cap, dezvăluind nişte picioare slăbănoage, palide, şi nişte chiloţi cenuşii.
Mulţi din micul grup ovaţionară; Sirius, James şi Şobo râseră în hohote.
Lily, pe a cărei expresie mânioasă apăruse preţ o clipă umbra unui zâmbet, zise:
— Lasă-l jos!
— Desigur, spuse James şi îşi smuci bagheta în sus. Plesneală căzu grămadă pe pământ. Descâlcindu-se din robă, se ridică repede, cu bagheta ridicată, dar Sirius zise „Petrificus Totalus!” şi Plesneală se prăbuşi din nou, rigid ca o scândură.
— LASĂ-L ÎN PACE! strigă Lily.
Acum îşi scosese şi ea bagheta. James şi Sirius se uitară la baghetă plictisiţi.
— Ah, Evans, nu merită să te blestem, spuse James cu sinceritate.
— Atunci ridică blestemul de pe el!
James oftă adânc, iar apoi se întoarse spre Plesneală şi murmură contrablestemul.
— Poftim, zise el, când Plesneală se culese de pe jos. Ai noroc că a fost Evans aici, Smiorcăitus…
— Nu am nevoie de ajutor din partea unui Sânge-Mâl mic şi nenorocit ca ea!
Lily clipi.
— În ordine, zise ea calmă. Nu o să mă mai obosesc pe viitor. Şi mi-aş schimba chiloţii, dacă aş fi în locul tău, Smiorcăitus.
— Cere-i scuze lui Evans! răcni James către Plesneală, cu bagheta îndreptată ameninţător spre el.
— Nu vreau să-l faci tu să îşi ceară scuze, strigă Lily, adresându-i-se lui James. Nu eşti cu nimic mai bun decât el.
— Poftim? strigă James. Eu nu te-am făcut NICIODATĂ un… ştii-tu-ce!
— Îţi ciufuleşti părul pentru că ţi se pare că e grozav să arăţi ca şi când tocmai ai fi coborât de pe mătură, te dai mare cu hoţoaica aia idioată, te plimbi pe holuri şi îi blestemi pe toţi cei care te enervează doar pentru că poţi s-o faci — mă mir că ţi se poate ridica mătura, cu capul tău ăla mare. Îmi provoci GREAŢĂ.
Se întoarse pe călcâie şi plecă grăbită.
— Evans! strigă James după ea. Hei, EVANS!
Însă ea nu se uită înapoi.
— Ce-o fi cu ea? spuse James, cu un aer detaşat, ca şi cum întrebarea nu i s-ar fi părut deloc importantă.
— Citind printre rânduri, aş zice că te crede puţin cam înfumurat, prietene, spuse Sirius.
— În ordine, zise James mânios, în ordine…
Avu loc o altă străfulgerare, iar Plesneală se trezi din nou suspendat în aer, cu capul în jos.
— Cine vrea să vadă cum îi dau jos chiloţii lui Smiorcăilă?
Însă dacă James îi dăduse sau nu chiloţii jos lui Plesneală, Harry nu mai află. O mână i se încleştase de braţ, cu o strânsoare ca de cleşte. Tresărind, Harry se uită în jur ca să vadă cine îl apucase, şi îl observă, cu un fior de groază, pe Plesneală ajuns la maturitate şi stând chiar lângă el, alb de furie.
— Te distrezi?
Harry simţi cum se ridică în aer; ziua de vară se evaporă în jurul lui; plutea în sus, printr-un întuneric glacial. Mâna lui Plesneală încă îl strângea de braţ. Apoi, cu o senzaţie mistuitoare, ca şi când ar fi fost întors cu capul în jos, picioarele i se loviră de podeaua de piatră a celulei lui Plesneală şi se trezi din nou lângă Pensivul de pe masa acestuia, în biroul întunecat, din prezent, al maestrului poţiunilor.
— Ia zi, spuse Plesneală, apucându-l pe Harry atât de strâns de braţ, încât începu să-i amorţească mâna. Ia zi… te-ai distrat, Potter?
— N-nu, spuse Harry, încercând să se elibereze.
Era ceva de-a dreptul înspăimântător. Lui Plesneală îi tremurau buzele, avea chipul alb ca varul, iar dinţii îi erau dezveliţi.
— Amuzant om, tatăl tău, nu-i aşa? spuse Plesneală, scuturîndu-l atât de tare pe Harry, încât îi alunecară ochelarii pe nas.
— Eu… nu am…
Plesneală îl aruncă pe Harry departe de el cu toată puterea. Harry se izbi de podeaua celulei.
— Nu îi vei spune nimănui ce ai văzut! răcni Plesneală.
— Nu, zise Harry, ridicându-se cât mai departe de Plesneală. Nu, sigur că nu aş fa…
— Ieşi, ieşi, nu vreau să te mai văd niciodată în acest birou!
Şi, în timp ce Harry se năpustea spre uşă, un borcan cu gândaci morţi explodă deasupra capului său.
Deschise uşa cu putere şi zbură de-a lungul holului, oprindu-se doar când între el şi Plesneală erau trei etaje. Alunci se sprijini de perete, gâfâind şi frecându-şi braţul învineţit.
Nu îşi dorea deloc să se întoarcă atât de devreme în Turnul Cercetaşilor, şi nici să le spună lui Ron şi Hermione ce văzuse. Ceea ce îl făcea pe Harry să se simtă atât de îngrozit şi nefericit nu era faptul că Plesneală ţipase la el sau că aruncase cu borcane, ci că ştia cum era să fii umilit în mijlocul unui cerc de privitori, ştia exact cum se simţise Plesneală când îl necăjise tatăl său şi înţelesese, din ceea ce văzuse, că tatăl său fusese extrem de arogant, exact cum îi spusese Plesneală.
CAPITOLUL XXIX
CONSILIERE PROFESIONALĂ
— Dar de ce nu mai ai ore de Occlumanţie? zise Hermione, încruntându-se.
— Ţi-am spus, mormăi Harry. Plesneală zice că mă pot descurca şi singur, acum că am învăţat noţiunile de bază.
— Deci, nu mai ai vise ciudate? întrebă Hermione sceptică.