— Nu prea, spuse Harry, fără să se uite la ea.
— Ei bine, cred că Plesneală ar trebui să se oprească doar când o să ştii absolut sigur că le poţi controla! spuse Hermione indignată. Harry, cred că ar trebui să te duci înapoi la el şi să-l rogi…
— Nu, spuse Harry hotărât. Las-o baltă, Hermione, bine?
Era prima zi a vacanţei de Paşti şi Hermione, după cum ii era obiceiul, petrecuse o mare parte din zi făcând ore de rerapitulări pentru ei trei. Harry şi Ron o lăsaseră să le facă; era mai simplu decât să se certe cu ea şi, în orice caz, poate că aveau să le fie de folos.
Ron fusese şocat să descopere că rămăseseră doar şase săptămâni până la examene.
— Cum poate asta să fie un şoc? întrebă Hermione, în tîmp ce atingea cu vârful baghetei fiecare dreptunghi din orarul lui Ron, colorându-le diferit, în funcţie de materie.
— Nu ştiu, spuse Ron, au avut loc tot felul de lucruri.
— Ei bine, poftim, zise ea, întinzându-i orarul. Dacă îl urmezi, nu ar trebui să ai probleme.
Ron se uită la el sumbru, dar apoi se înveseli.
— Mi-ai dat o seară liberă în fiecare săptămână!
— Pentru antrenamentele de vâjthaţ, zise Hermione.
Lui Ron îi pieri zâmbetul de pe chip.
— La ce bun? zise el. Avem la fel de multe şanse să câştigăm cupa de vâjthaţ anul ăsta câte are tata să devină Ministrul Magiei.
Hermione nu zise nimic; se uita la Harry, care privea în gol la peretele de vizavi din camera de zi, în timp ce Şmecherilă îi atingea mâna cu lăbuţa, încercând să-l facă să-l mângâie după ureche.
— Care e problema, Harry?
— Poftim? zise el repede. Nici una.
Îşi înşfăcă exemplarul din Teoria defensivei magice şi simulă că se uita după ceva la index. Şmecherilă renunţă la el ca la o cauză pierdută şi se furişă sub scaunul lui Hermione.
— Am văzut-o pe Cho mai devreme, zise fata, făcând o încercare. Şi ea părea nefericită… v-aţi certat din nou?
— Pof… a, da, ne-am certat, spuse Harry, preluând bucuros această scuză.
— Din ce cauză?
— Din cauza prietenei ei turnătoare, Marietta, zise Harry.
— Da, păi, te înţeleg perfect! zise Ron supărat, punându-şi deoparte orarul cu recapitulările. Dacă nu ar fi fost ea…
Ron continuă să discute cu patos despre Marietta Edgecombe, ceea ce lui Harry i se păru un lucru bun; tot ce avea de făcut era să pară supărat, să încuviinţeze din cap şi să zică „da” şi „aşa e” de fiecare dată când Ron se oprea să tragă aer în piept, lăsându-şi mintea liberă să mediteze, fie şi sumbru, asupra a ceea ce văzuse în Pensiv.
Se simţea ca şi când amintirea celor întâmplate l-ar fi ros pe dinăuntru. Fusese atât de sigur că părinţii lui fuseseră nişte oameni minunaţi, încât îi venise mereu foarte uşor nu creadă criticile răutăcioase ale lui Plesneală la adresa tatălui său. Nu-i spuseseră oameni ca Hagrid şi Sirius câi de extraordinar fusese tatăl lui? (Da, mă rog, gândeşte-te cum însuşi Sirius, zise o voce cicălitoare din mintea lui Harry… nu era cu nimic mai bun, nu-i aşa?) Da, o auzise odată pe profesoara McGonagall spunând că tatăl său şi Sirius fuseseră neastâmpăraţi la şcoală, dar îi descrisese ca pe nişte precursori ai gemenilor Weasley, iar Harry nu şi-i putea imagina pe Fred şi pe George suspendând pe cineva cu capul în jos doar ca să se distreze… În afara cazului în care chiar o detestau pe acea persoană… poate pe Reacredinţă, sau pe cineva care chiar o merita…
Harry încercă să construiască un scenariu în care Plesneală să fi meritat ceea ce suferise din partea lui James. Dar nu întrebase Lily, „Ce ţi-a făcut?” Şi nu răspunsese James, „În primul rând, există, dacă mă înţelegi.” Nu fusese James cel care începuse totul doar pentru că Sirius se plictisea? Harry îşi aminti cum Lupin spusese în Casa Cumplită că Dumbledore îl făcuse Perfect, sperând că va putea să îi controleze puţin pe James şi pe Sirius… dar în Pensiv stătuse acolo şi nu făcuse nimic…
Harry îşi tot reamintea că Lily intervenise; mama lui se purtase corect. Şi totuşi, când îşi amintea expresia de pe chipul ei, când ţipase la James, îl deranja la fel de mult ca orice altceva; era evident că îl detesta pe James, iar Harry pur şi simplu nu putea să înţeleagă cum ajunseseră să se căsătorească. De câteva ori chiar se întrebase dacă James nu o obligase să se mărite cu el…
Timp de aproape cinci ani, gândul la tatăl său fusese o sursă de mângâiere, de inspiraţie. De fiecare dată când cineva îi spusese că era ca James, îi crescuse inima de mândrie. Şi acum… acum se simţea nefericit când se gândea la el.
Vremea deveni din ce în ce mai bogată în adieri, mai însorită şi mai caldă o dată cu trecerea vacanţei de Paşti, dar Harry, ca şi restul elevilor din anii cinci şi şapte, era închis înăuntru, recapitulând şi ducându-se întruna la bibliotecă. Pretindea că proasta dispoziţie era doar din cauza examenelor care se apropiau, şi cum colegii săi Cercetaşi erau şi ei sătuli de învăţat, scuza sa deveni imbatabilă.
— Harry, vorbesc cu tine, mă auzi?
— Cum?
Se uită în jur. Ginny Weasley, care arăta extrem de abătută, i se alăturase la masa de la bibliotecă unde stătuse singur. Era duminică seara târziu. Hermione se întorsese în Turnul Cercetaşilor ca să recapituleze la Runele Antice, iar Ron avea antrenament de vâjthaţ.
— A, bună, spuse Harry, trăgându-şi cărţile spre el. Cum de nu eşti la antrenament?
— S-a terminat, zise Ginny. Ron a trebuit să-l ducă pe Jack Sloper în aripa spitalului.
— De ce?
— Păi, nu suntem siguri, dar credem că şi-a pierdut cunoştinţa pentru că s-a lovit cu propria bâtă, zise ea şi oftă adânc. Oricum… tocmai a sosit un pachet, abia a trecut de noul sistem de verificare al lui Umbridge.
Ridică o cutie împachetată cu hârtie de ambalaj maro şi o puse pe masă; era limpede că fusese despachetată şi apoi împachetată la loc, neglijent. Avea pe ea un bilet pe care era scris cu cerneală roşie: Inspectat şi aprobat de Marele Inchizitor de la Hogwarts.
— Sunt ouă de Paşti de la mama, zise Ginny. E unul şi pentru tine… poftim.
Îi dădu un ou frumos de ciocolată, decorat cu hoţoaice mici de glazură, deşi conform ambalajului, pachetul conţinea dulciuri fizzy. Harry se uită la el pentru o clipă, apoi, spre groaza lui, simţi un nod în gât.
— Te simţi bine, Harry? întrebă Ginny încet.
— Da, mă simt bine, zise Harry aspru.
Nodul din gât îl durea. Nu înţelegea de ce un ou de Paşti îl făcea să se simtă aşa.
— Pari foarte abătut în ultima vreme, insistă Ginny. Ştii, sunt sigur că dacă ai vorbi cu Cho…
— Nu Cho este cea cu care vreau să vorbesc, zise Harry tăios.
— Dar atunci, cu cine? întrebă Ginny.
— Aş…
Se uită în jur, ca să se asigure că nu îi asculta nimeni. Doamna Pince se afla la câteva rafturi depărtare, eliberând o stivă de cărţi pentru Hannah Abbot, care părea foarte grăbită.
— Aş vrea să vorbesc cu Sirius, murmură el. Dar ştiu că nu pot.
Ginny continuă să îl privească gânditoare. Mai mult ca să îşi găsească ceva de făcut, Harry îşi desfăcu oul de Paşti, rupse o bucată mare şi o băgă în gură.
— Păi, zise Ginny rar, luând şi ea o bucată din ou, dacă vrei într-adevăr să vorbeşti cu Sirius, presupun că am putea găsi o modalitate.
— Fii serioasă, zise Harry deznădăjduit. Cu Umbridge, care urmăreşte focurile şi ne citeşte scrisorile?