Apoi şi-l aminti pe Sirius în şemineul de sus, din camera de zi a Cercetaşilor…
Semeni mai puţin cu tatăl tău decât crezusem… lui James i s-ar fi părut că riscul făcea ca totul să fie amuzant…
Dar oare mai voia acum să semene cu tatăl său?
— Harry, nu o face, te rog, nu o face! zise Hermione pe un ton speriat, când clopoţelul anunţă sfârşitul orei.
El nu răspunse; nu ştia ce să facă.
Ron părea decis să nu îşi spună părerea şi să nu dea sfaturi; nu vroia să se uite la Harry, deşi, când Hermione deschise gura, ca să încerce să îl întoarcă iar din drum pe Harry, zise cu o voce joasă:
— Termină, bine? Poate lua o hotărâre de unul singur.
Când ieşi din clasă, lui Harry îi bătea inima foarte repede. Era la jumătatea holului din faţa clasei când auzi zgomotele inconfundabil ale unei diversiuni care avea loc în depărtare. De undeva de deasupra lor răsunau strigăte şi ţipete; cei care ieşeau din clase de peste tot din jurul lui Harry încremeneau locului şi se uitau temători la tavan…
Umbridge ţâşni din clasa ei pe cât de repede îi permiteau picioarele scurte. Scoţându-şi bagheta, plecă grăbită în direcţia opusă. Acum era momentul. Acum ori niciodată.
— Harry — te rog! îl imploră Hermione slăbită.
Însă se hotărâse; potrivindu-şi ghiozdanul mai bine pe umăr, o luă la fugă, trecând printre elevii care acum mergeau grăbiţi în direcţia opusă ca să vadă care era sursa nebuniei din aripa de est.
Harry ajunse pe holul către biroul lui Umbridge şi îl găsi pustiu. Aruncându-se după o armură mare al cărui coif se întoarse scârţâind să se uite la el, îşi deschise ghiozdanul, luă cuţitul lui Sirius şi îşi puse Pelerina Invizibilă. Apoi se furişă încet şi cu grijă de după armură şi pe coridorului, până când ajunse la uşa lui Umbridge.
Băgă lama cuţitului magic în crăpătura din jurul uşii şi o mişcă uşor în sus şi în jos, apoi o scoase. Se auzi un mic zăngănit şi uşa se deschise larg. Se tupilă în birou, închise uşa repede în urma sa şi se uită în jur.
Nu se mişca nimic, în afară de pisoii oribili care încă se picau pe farfuriile de pe perete, deasupra măturilor confiscate.
Harry îşi dădu jos Pelerina şi, ducându-se la şemineu, găsi în câteva clipe ceea ce căuta: o cutiuţă cu Polen Zvrr scânteietor.
Se ghemui în faţa grilajului gol, cu mâinile tremurându-i. Nu o mai făcuse niciodată, deşi ştia cum trebuia să funcţioneze. Vârându-şi capul în şemineu, luă un vârf generos de polen şi îl puse pe buştenii stivuiţi cu grijă sub el. Aceştia explodară imediat în nişte flăcări de un verde smarald.
— Numărul doisprezece, Casa Cumplită! zise Harry tare şi clar.
Fu una dintre cele mai stranii senzaţii pe care le trăise vreodată. Mai călătorise cu Polen Zvrr şi înainte, desigur, dar atunci i se învârtise tot corpul în flăcări prin reţeaua de şemineuri vrăjitoreşti care era răspândită în toată ţara. De data aceasta, genunchii îi rămaseră nemişcaţi pe podeaua rece din biroul lui Umbridge, şi doar capul i se învârti prin focul de smarald…
Şi apoi, la fel de brusc cum începuse, rotitul se opri. Fiindu-i destul de rău şi simţindu-se ca şi când ar fi purtat un fular deosebit de călduros în jurul capului, Harry deschise ochii şi descoperi că se uita în sus, din şemineul din bucătărie, la masa lungă de lemn la care stătea un bărbat aplecat peste o bucată de pergament.
— Sirius?
Bărbatul tresări şi se uită în jur. Nu era Sirius, ci Lupin.
— Harry! zise el, absolut şocat. Ce cauţi — ce s-a întâmplat, e totul bine?
— Da, spuse Harry. Doar mă întrebam dacă… mă rog, as fi vrut doar să… să discut cu Sirius.
— Mă duc să-l chem, zise Lupin, ridicându-se la fel de perplex, s-a dus să-l caute pe Kreacher. Se pare că iar se ascunde în pod…
Şi Harry îl văzu pe Lupin ieşind grăbit din bucătărie. Acum nu îi rămase nimic de privit, în afară de picioarele scaunelor şi ale mesei. Se întreba de ce nu îi spusese Sirius niciodată cât de incomod era să vorbeşti din foc; genunchii săi protestau deja, durându-l din cauza contactului prelungit cu pardoseala de piatră.
Lupin se întoarse cu Sirius după el câteva clipe mai târziu.
— Ce este? zise Sirius imperios, dându-şi părul negru şi lung din ochi şi aruncându-se pe jos în faţa focului, astfel încât ajunse la acelaşi nivel cu Harry.
Lupin îngenunche şi el, părând foarte îngrijorat.
— Eşti bine? Ai nevoie de ajutor?
— Nu, spuse Harry, n-am nimic… vroiam doar să vorbim… de tatăl meu.
Schimbară nişte priviri foarte surprinse, însă Harry nu avea timp să se simtă prost sau jenat; genunchii îl dureau din ce în ce mai tare, cu fiecare secundă, şi bănui că trecuseră deja cinci minute de când fusese descoperită diversiunea; George nu îi garantase decât douăzeci. Drept urmare, începu să povestească direct ceea ce văzuse în Pensiv.
După ce termină, nici Sirius şi nici Lupin nu vorbiră pentru o clipă. Apoi Lupin zise încet:
— Nu aş vrea să îţi judeci tatăl pe baza a ceea ce ai văzut acolo, Harry. Avea doar cincisprezece ani…
— Şi eu am cincisprezece ani! spuse Harry cu patimă.
— Harry, fii atent, spuse Sirius împăciuitor, James şi Plesneală s-au urât din prima clipă când s-au văzut, a fost pur şi simplu o antipatie la prima vedere, înţelegi, nu-i aşa? Cred că James era tot ce i-ar fi plăcut lui Plesneală să fie — simpatizat, priceput la vâjthaţ şi de fapt bun la toate. Plesneală era doar un ciudat mic, băgat până peste cap în magia neagră, iar James — indiferent cum ţi s-o fi părut ţie, Harry — a detestat dintotdeauna magia neagră.
— Da, spuse zise Harry, dar l-a atacat pe Plesneală fără nici un motiv, doar pentru că… ei bine, doar pentru că tu te plictiseai, încheie el, cu o notă de părere de rău în glas.
— Nu sunt mândru de asta, spuse Sirius repede.
Lupin se uită cu coada ochiului la Sirius, apoi zise:
— Harry, ascultă-mă, trebuie să înţelegi că tatăl tău şi Sirius erau cei mai buni din şcoală în tot ce făceau. Toată lumea credea că erau de-a dreptul grozavi. Iar dacă îi lua uneori valul…
— Vrei să spui, dacă eram uneori nişte puşti obraznici şi aroganţi, zise Sirius.
Lupin zâmbi.
— Îşi tot ciufulea părul, spuse Harry pe un glas îndurerat.
Sirius şi Lupin râseră.
— Am uitat că obişnuia să facă asta, spuse Sirius înduioşat.
— Se juca şi cu hoţoaica? zise Lupin entuziasmat.
— Da, spuse Harry, privind derutat cum Sirius şi Lupin zâmbeau, aducându-şi aminte. Păi… mie mi s-a părut că era cam idiot.
— Sigur că era cam idiot! spuse Sirius încurajator. Toţi eram nişte idioţi! Mă rog, Lunaticul mai puţin, spuse el cu sinceritate, uitându-se la Lupin.
Dar Lupin clătină din cap dezaprobator.
— Ţi-am zis vreodată să-l laşi în pace pe Plesneală? zise el. Am avut vreodată curajul să-ţi spun că credeam că săreaţi calul?
— Da, mă rog, spuse Sirius, uneori ne-ai făcut să ne fie ruşine de noi înşine… asta e ceva…
— Şi, spuse Harry tărăgănat, hotărât să spună tot ce îi trecea prin minte, dacă tot era acolo, se tot uita la fetele de lângă lac, sperând că se uitau şi ele la el!
— A, păi, se făcea de râs de fiecare dată când era Lily prin preajmă, zise Sirius, ridicând din umeri, nu putea să se abţină să nu se dea mare ori de câte ori se apropia de ea.
— Cum de s-a măritat cu el? întrebă Harry distrus. Îl ura!
— Nu, nu-i adevărat, spuse Sirius.