— A început să iasă cu el în clasa a şaptea, zise Lupin.
— După ce James îşi pierduse din fumuri, spuse Sirius.
— Şi încetase să mai arunce blesteme asupra oamenilor doar ca să se distreze, zise Lupin.
— Chiar şi asupra lui Plesneală? spuse Harry.
— Ei, spuse Lupin încet, Plesneală era un caz special. Nu rata niciodată ocazia de a-l blestema pe James, aşa că nu puteai să te aştepţi ca James să se lase călcat în picioare, nu-i aşa?
— Şi mama era de acord cu asta?
— Sincer să fiu, nu prea ştia, zise Sirius. Cum să-ţi spun. James nu îl lua şi pe Plesneală cu ei la întâlniri ca să arunce blesteme asupra lui de faţă cu ea, nu?
Sirius se încruntă la Harry, care încă nu părea convins.
— Fii atent, zise el, tatăl tău a fost cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată şi a fost un om bun. Mulţi sunt idioţi la cincisprezece ani. Lui i-a trecut când a mai crescut.
— Da, în ordine, spuse Harry cu greutate. Dar nu am crezut niciodată că o să-mi fie milă de Plesneală.
— Fiindcă tot ai adus vorba, spuse Lupin, cu o cută între sprâncene, cum a reacţionat Plesneală când a descoperit că ai văzut toate asta?
— Mi-a zis că nu o să îmi mai predea niciodată Occlumanţie, spuse Harry indiferent, de parcă ar fi cine ştie ce pier…
— CE a zis? strigă Sirius, făcându-i pe Harry să tresară şi să inhaleze o mână de cenuşă.
— Harry, vorbeşti serios? spuse Lupin repede. Nu îţi mai predă?
— Da, zise Harry, surprins de această turnură a discuţiei. Dar e în ordine, nu-mi pasă, sincer să fiu, e mai degrabă o uşura…
— Vin acolo ca să discut cu Plesneală! spuse Sirius hotărât, şi chiar dădu să se ridice, dar Lupin îl trase înapoi în jos.
— Dacă îi va spune cineva lui Plesneală, eu voi fi acela! spuse el cu fermitate. Dar, Harry, în primul rând trebuie să le duci la Plesneală şi să-i spui că, orice-ar fi, trebuie să-ţi predea în continuare — când o să audă Dumbledore…
— Nu pot să-i spun aşa ceva, o să mă omoare! spuse Harry scandalizat. Nu l-aţi văzut când am ieşit din Pensiv.
— Harry, nimic nu este mai important decât să înveţi Occlumanţie! spuse Lupin neînduplecat. M-ai înţeles? Nimic!
— Bine, bine, spuse Harry tulburat, şi chiar furios. O să… o să încerc să-i spun ceva… dar nu o să fie…
Amuţi. Auzea paşi în depărtare.
— Asta care coboară e cumva Kreacher?
— Nu, spuse Sirius, uitându-se în spatele lui. Trebuie să fie cineva de la tine.
Inima lui Harry bătu ceva mai puternic.
— Ar fi bine să plec! zise el grăbit şi îşi trase capul din focul aprins în Casa Cumplită.
Preţ de o clipă, capul păru să i se învârtă pe umeri, apoi se trezi în genunchi în faţa şemineului lui Umbridge, cu capul bine înşurubat pe umeri şi privind cum flăcările de smarald pâlpâiră şi se stinseră.
— Repede, repede! auzi o voce răguşită murmurând chiar în faţa uşii biroului. A, a lăsat-o deschisă…
Harry se năpusti spre Pelerina Invizibilă şi abia reuşise să o arunce iar peste el, când Filch dădu buzna în birou. Părea de-a dreptul încântat din cine ştie ce motiv şi vorbea înflăcărat cu el însuşi. Traversă camera, deschise un sertar de la biroul lui Umbridge şi începu să cotrobăie prin hârtiile dinăuntru.
— Aprobare pentru biciuire… aprobare pentru biciuire… pot să o fac în sfârşit… o caută cu lumânarea de ani de zile…
Scoase o bucată de pergament, o sărută, iar apoi ieşi repede pe uşă, strângând-o la piept.
Harry sări în picioare şi, asigurându-se că îşi luase ghiozdanul şi că era complet acoperit de Pelerina Invizibilă, deschise uşa şi ieşi grăbit din birou după Filch, care mergea mai repede decât îl văzuse Harry vreodată.
La un etaj mai jos de biroul lui Umbridge, Harry se gândi că ar putea să devină din nou vizibil. Îşi dădu jos pelerina, o îndesă în ghiozdan şi merse grăbit mai departe. Dinspre holul de intrare se auzeau multe strigăte şi se simţi o activitate febrilă. Coborî în fugă scara de marmură şi descoperi aproape toată şcoala adunată acolo.
Era exact ca în seara când fusese dată afară Trelawney Elevii stăteau peste tot pe lângă pereţi într-un cerc larg (Harry observă că unii dintre ei erau acoperiţi cu o substanţă care părea să fie Sevămizeră); profesorii şi fantomele făceau la rândul lor parte din mulţime. Cei care ieşeau în evidenţă dintre privitori erau membrii Detaşamentului Inchizitorial, care arătau extrem de mulţumiţi de ei înşişi, şi Peeves, care plutea pe deasupra, uitându-se uita la Fred şi George, care stăteau în mijlocul podelei cu expresiile inconfundabile a doi oameni care tocmai fuseseră încolţiţi.
— Aşa, deci, zise Umbridge triumfătoare, iar Harry realiză că stătea la doar câteva trepte în faţa lui, privindu-şi din nou prada de sus. Aşa, deci — credeţi că este amuzant să transformaţi un hol al şcolii într-o mlaştină, da?
— Destul de amuzant, da, spuse Fred, uitându-se la ea fără să dea vreun semn că i-ar fi fost frică.
Filch îşi făcu loc cu coatele mai aproape de Umbridge, aproape plângând de fericire.
— Am formularul, doamnă directoare, spuse el răguşit, fluturând bucata de pergament pe care Harry tocmai îl văzuse luând-o din biroul ei. Am formularul şi am pregătit biciurile… ah, lăsaţi-mă să o fac acum…
— Foarte bine, Argus, zise ea. Voi doi, continuă ea, uitându-se la Fred şi George, o să aflaţi ce se întâmplă cu scandalagiii în şcoala mea.
— Ştii ceva? spuse Fred. Eu nu cred că vom afla.
Se întoarse către fratele său geamăn.
— George, zise Fred, cred că am trecut de perioada de educaţie cu normă întreagă.
— Da, aşa mi se pare şi mie, spuse George nepăsător.
— A venit vremea să ne testăm talentele în lumea reală, ce zici? întrebă Fred.
— Cu siguranţă, zise George.
Şi înainte ca Umbridge să poată spune o vorbă, îşi ridicară baghetele şi ziseră într-un glas: „Accio mături!”
Harry auzi o bufnitură puternică undeva în depărtare. Uitându-se în stânga, se feri la timp. Măturile lui Fred şi George, una dintre ele târând în continuare după ea lanţul de fier şi pironul cu care le legase Umbridge de perete, zburau de-a lungul holului către proprietarii lor; o luară la stânga, coborâră scările ca vântul şi se opriră brusc în faţa gemenilor, cu lanţul zăngănind pe podeaua cu dale de piatră.
— Nu o să ne mai vedem, îi spuse Fred profesoarei Umbridge, trecându-şi un picior peste coada de mătură.
— Da, nu te obosi să ţii legătura cu noi, zise George încălecându-şi mătura.
Fred se uită la elevii strânşi acolo, la mulţimea tăcută atentă.
— Dacă vrea cineva să cumpere o mlaştină portabilă, aşa cum v-a fost prezentată sus, veniţi la numărul nouăzeci şi trei, pe Aleea Diagon — Weasley Bing-Bong, zise el tare. Noul nostru sediu!
— Reduceri speciale pentru elevii de la Hogwarts care jură că vor folosi produsele noastre pentru a scăpa de hoaşca asta bătrână, adăugă George, arătând spre profesoara Umbridge.
— OPRIŢI-I! urlă Umbridge, dar era prea târziu.
Când Detaşamentul Inchizitorial se apropie de ei, Fred şi George se ridicară de la podea, ţâşnind la patru metri înălţime, cu pironul atârnând periculos dedesubt. Fred se uită în partea cealaltă a sălii, la strigoiul care plutea la nivelul lui deasupra mulţimii.
— Peeves, fă-i viaţa iad din partea noastră.
Şi Peeves, pe care Harry nu îl văzuse niciodată ascultând un ordin de la vreun elev, îşi dădu jos pălăria în formă de clopot şi făcu o plecăciune în timp ce Fred şi George dădeau un ocol, în aplauzele tumultoase ale elevilor de dedesubt, şi zburau ca vântul pe uşa dublă deschisă, în asfinţitul glorios.