Harry Potter şi ordinul Phoenix

CAPITOLUL XXX GRAWP

Episodul fugii lui Fred şi George pentru câştigarea independenţei fu repovestit atât de des pe parcursul următoarelor câteva zile, încât Harry îşi dădu seama că avea să intre în scurt timp în istoria Hogwarts-ului: într-o săptămână, chiar şi cei care nu fuseseră martori erau aproape convinşi că îi văzuseră pe gemeni năpustindu-se pe mături asupra lui Umbridge şi aruncând în ea cu bombe cu miros de baligă înainte să ţâşnească pe uşa dublă. Imediat după plecarea lor, se iscă un val de discuţii, în care elevii se gândiră să le urmeze exemplul. Harry auzi adeseori elevi spunând lucruri de genul, „Serios, uneori îmi vine să mă urc pe mătură şi să plec de aici”, sau, „Încă o lecţie ca asta şi e foarte posibil să trec la procedeul Weasley. ”

Fred şi George avuseseră grijă ca nimeni să nu-i uite prea curând. În primul rând, nu lăsaseră instrucţiuni pentru cum să facă să dispară mlaştina care acum stăpânea holul de la etajul cinci al aripii de est. Umbridge şi Filch fuseseră observaţi încercând diferite metode de a o îndepărta, dar fără succes. Până la urmă, zona fusese închisă cu un cordon şi Filch, scrâşnind mânios din dinţi, primise îndatorirea de a-i duce pe elevi cu barca la clasele lor. Harry era convins că profesorii ca McGonagall sau Flitwick ar fi putut să elimine mlaştina într-o clipă, dar, exact ca şi în cazul Artificiilor Sălbatice Weasley, preferau s-o vadă pe Umbridge chinuindu-se.

Apoi mai erau două găuri mari, în formă de mături, în uşa de la biroul lui Umbridge, prin care trecuseră cele două Măturinuri ale lui Fred şi George pentru a se reîntâlni cu stăpânii lor. Filch pusese o nouă uşă şi dusese Fulgerul lui Harry la închisori unde, se zvonea, Umbridge postase un trol de pază înarmat. Totuşi, problemele ei erau departe de a fi rezolvate.

Inspiraţi de exemplul lui Fred şi George, un număr mare de elevi se întreceau acum pentru postul rămas liber de scandalagii şefi. Deşi se pusese o uşă nouă, cineva izbutise să strecoare un Niffler cu botul păros în biroul lui Umbridge, iar acesta rătăcise locul în căutarea obiectelor strălucitoare, sărise pe Umbridge la intrarea ei şi încercase să-i roadă inelele de pe degetele butucănoase. Pe holuri erau azvârlite atât de des bombe cu miros de baligă şi bile mizere, încât apăruse o nouă modă: elevii aruncau asupra lor Vraja Cap-în-Bulă înainte să iasă din clase, ceea ce le asigura o rezervă de aer curat, deşi îi făcea pe toţi să arate ca şi când ar fi purtat pe cap acvarii sferice cu susul în jos.

Filch pândea pe holuri având în mână o cravaşă pregătită şi dorindu-şi cu disperare să-i prindă pe răufăcători, însă problema era că erau atât de mulţi, încât nu ştia niciodată în ce parte să o ia. Detaşamentul Inchizitorial încerca să îl ajute, dar membrilor li se tot întâmplau lucruri ciudate. Warrington, din echipa de vâjthaţ a Viperinilor, apăru în aripa spitalului cu o boală oribilă de piele, care îl făcea să arate ca şi când ar fi fost acoperit de fulgi de porumb; Pansy Parkinson, spre bucuria lui Hermione, lipsi la toate orele ziua următoare pentru că îi crescuseră coarne.

Între timp, se descoperi exact câte cutii cu gustări reuşiseră să vândă Fred şi George înainte să plece de la Hogwarts. Umbridge nu trebuia decât să intre în clasă pentru ca elevii strânşi acolo să leşine, să vomite, să facă o febră periculoasă sau să le curgă sânge din ambele nări. Urlând de furie şi de frustrare, Umbridge încercă să depisteze sursa acestor simptome misterioase, dar elevii îi spuseră încăpăţânaţi că sufereau de „umbridgită”. După ce trimise în detenţie patru clase la rând, nereuşind să le descopere secretul, fu obligată să renunţe şi să le permită elevilor care sângerau, leşinau, transpirau şi vomitau să iasă în cârduri.

Dar nici măcar cei care foloseau cutiile cu gustări nu puteau concura cu maestrul haosului, Peeves, care părea să fi luat foarte în serios cuvintele de despărţire ale lui Fred. Râzând ca un nebun, zbura prin şcoală, ridicând mese, ţâşnind din tablă, răsturnând statui şi vaze. De două ori o închise pe Doamna Norris într-o armură, din care fusese salvată, mieunând din toate puterile, de către îngrijitorul supărat. Peeves spărgea felinare şi sufla peste lumânări, jongla cu torţe aprinse pe deasupra capetelor elevilor care ţipau, făcea ca stivele de pergamente aranjate cu grijă să se răstoarne în şemineuri sau să zboare pe geam; inunda etajul doi când smulgea toate robinetele din băi, arunca un sac cu tarantule în mijlocul Marii Săli la micul dejun şi, de fiecare dată când avea chef de o pauză, petrecea ore în şir zburând după Umbridge, scoţând limba şi făcând zgomote de fiecare dată când vorbea.

Nici unul dintre profesori, în afară de Filch, nu părea să se deranjeze să o ajute. Într-adevăr, la o săptămână după plecarea lui Fred şi George, Harry o văzu pe profesoara McGonagall trecând pe lângă Peeves, care era hotărât să slăbească un candelabru de cristal, şi ar fi putut să jure că o auzise spunându-i strigoiului cu jumătate de gură, „Se deşurubează în sens invers.”

Pentru a pune capac la toate, Montague încă nu îşi revenise după sejurul în toaletă; rămase confuz şi dezorientat, iar părinţii săi fură văzuţi într-o marţi dimineaţa venind pe aleea din faţă şi părând extrem de supăraţi.

— Oare ar trebui să spunem ceva? zise Hermione pe un ton îngrijorat, lipindu-şi obrazul de fereastra clasei de Farmece, astfel încât să-i vadă intrând pe domnul şi doamna Montague. Despre ce i s-a întâmplat? În caz că ar ajuta-o pe doamna Pomfrey să-l vindece?

— Sigur că nu, o să-şi revină, spuse Ron indiferent.

— Oricum, alte probleme pentru Umbridge, nu-i aşa? zise Harry pe un ton mulţumit.

El şi Ron atinseră amândoi cu baghetele ceştile de ceai pe care trebuiau să le farmece. Ceştii lui Harry îi crescură patru picioare foarte scurte, care nu ajungeau la birou şi se zbăteau inutil în aer. Ceştii lui Ron îi crescură patru picioare fusiforme, foarte subţiri, care o ridicară cu mare greutate de pe birou, tremurară câteva clipe, iar apoi se pliară, făcând ceaşca să se crape la jumătate.

— Reparo, spuse Hermione repede, refăcând ceaşca lui Ron cu o fluturare de baghetă. Se prea poate, dar ce se întâmplă dacă Montague rămâne afectat pe viaţă?

— Cui îi pasă? zise Ron enervat, în timp ce ceaşca sa se ridica iar nesigură, cu genunchii tremurându-i foarte tare. Montague nu ar fi trebuit să încerce să ia atâtea puncte de la Cercetaşi, nu-i aşa? Dacă vrei să-ţi faci griji pentru cineva, Hermione, fă-ţi pentru mine!

— Pentru tine? zise ea, prinzându-şi ceşcuţa, în timp ce aceasta traversa veselă biroul pe patru picioruşe zdravene mlădioase, şi punând-o la loc în faţa ei. De ce ar trebui să-mi fac griji pentru tine?

— Când în sfârşit următoarea scrisoare de la mama o să treacă de procesul de verificare al lui Umbridge, spuse Ron cu amărăciune, ridicându-şi acum ceaşca, în timp ce picioarele sale fragile încercau slăbite să îi susţină greutatea, o să am mari probleme. Nu m-aş mira să mai fi trimis o Urlătoare.

— Dar…

— Eu voi fi de vină că au plecat Fred şi George, o să vezi, spuse Ron sumbru. O să spună că ar fi trebuit să-i împiedic să plece, că ar fi trebuit să mă agăţ de capetele măturilor lor şi să mă ţin de ele, sau ceva de genul ăsta… da, eu voi fi de vină pentru tot.