— Păi, chiar dacă va spune asta, va fi foarte nedrept, nu ai fi putut să faci nimic! Însă sunt sigură că nu o va spune. Dacă au într-adevăr un magazin pe Aleea Diagon, înseamnă că au plănuit-o mai de mult.
— Da, dar aici mai e ceva, cum au făcut rost de spaţiu? zise Ron, lovindu-şi ceaşca atât de tare cu bagheta, încât picioarele îi cedară din nou şi ceaşca rămase zvâcnind în faţa lui. E cam ciudat, nu-i aşa? Vor avea nevoie de o mulţime de galioni ca să îşi permită să plătească chiria pe un spaţiu din Aleea Diagon. Mama va vrea să ştie ce au făcut ca să pună mâna pe asemenea cantităţi de aur.
— Ei bine, da, şi mie mi-a trecut prin minte, spuse Hermione, dându-i voie ceşcuţei ei să alerge în cercuri strânse în jurul celei a lui Harry, ale cărei picioare butucănoase încă nu puteau să atingă biroul. Mă întreb dacă nu cumva Mundungus i-a convins să vândă bunuri furate sau să facă vreun alt lucru îngrozitor.
— În nici un caz, spuse Harry scurt.
— De unde ştii? întrebară Ron şi Hermione într-un glas.
— Pentru că…
Harry ezită, însă până la urmă se părea că sosise momentul să mărturisească. Nu avea nimic de câştigat dacă tăcea şi dacă asta i-ar fi făcut pe alţii să creadă că Fred şi George erau hoţi.
— Pentru că de la mine au aurul. Le-am dat câştigurile de la turnir anul trecut în iunie.
Urmă o clipă de tăcere din cauza şocului, apoi ceaşca lui Hermione alergă peste marginea biroului şi se făcu bucăţi pe podea.
— Vai, Harry, nu-i adevărat! zise ea.
— Ba da, este adevărat, spuse Harry arţăgos. Şi nu-mi pare rău. Nu aveam nevoie de aur şi or să se priceapă de minune să conducă un magazin de glume.
— Dar este grozav! spuse Ron încântat. Numai tu eşti de vină, Harry — mama nu mai poate să dea deloc vina pe mine! Pot să-i spun?
— Păi, presupun că aşa ar fi cel mai bine, acceptă Harry, mai ales dacă crede că primesc ceaune furate sau ceva de genul ăsta.
Hermione nu zise nimic până la sfârşitul orei, dar Harry avea o vagă bănuială că autocenzura ei avea să cedeze cât de curând. Într-adevăr, după ce plecară din castel în pauză şi rămăseseră în lumina slabă a soarelui de mai, Hermione îl fixă pe Harry cu privirea şi deschise gura cu un aer hotărât.
Harry o întrerupse înainte ca ea să aibă timp să vorbească.
— Nu mai are nici un sens să mă cicăleşti, e bun făcut, zise el decis. Fred şi George au aurul — se pare că au şi cheltuit o parte din bani — iar eu nu pot să-l iau înapoi şi nici nu vreau. Aşa că nu-ţi răci gura de pomană, Hermione.
— Nu vroiam să zic nimic despre Fred şi George! spuse ea pe un ton jignit.
Ron pufni neîncrezător şi Hermione îi aruncă o privire dispreţuitoare.
— Vorbesc serios! zise ea supărată. De fapt, vroiam să-l întreb pe Harry când se întoarce la Plesneală, ca să-l roage să mai facă ore de Occlumanţie!
Lui Harry i se făcu inima cât un purice. După ce epuizaseră subiectul plecării spectaculoase a lui Fred şi George, ceea ce însemnase câteva ore bune, Ron şi Hermione voiseră să audă noutăţi despre Sirius. Având în vedere că Harry nu le împărtăşise motivul pentru care dorise să discute cu acesta, îi fusese greu să se gândească la ce avea să le spună; ajunsese să le zică, sincer, că Sirius voia ca Harry să continue orele de Occlumanţie. Şi o regreta încă de atunci; Hermione nu vroia să schimbe subiectul şi se tot întorcea la el exact când Harry se simţea mai nepregătit.
— Nu poţi să-mi spui că nu mai ai vise ciudate, zise acum Hermione, pentru că Ron mi-a spus că iar ai bombănit în somn azi-noapte.
Harry îi aruncă o privire mânioasă lui Ron. Acesta avu delicateţea de a se arăta stânjenit de ceea ce făcuse.
— Doar ai bombănit puţin, bâigui el, cerându-şi scuze. Ceva de genul „puţin mai încolo”.
— Am visat că mă uitam la voi cum jucaţi vâjthaţ, minţi Harry pe un ton brutal. Încercam să te fac să te întinzi puţin mai încolo, ca să prinzi balonul.
Lui Ron i se înroşiră urechile. Harry simţi un fel de plăcere răzbunătoare; bineînţeles, nu asta visase.
Noaptea trecută trecuse iarăşi coridorul până la Departamentul Misterelor. Trecuse prin camera circulară, apoi prin încăperea plină de clinchete şi lumini jucăuşe, până când se trezise din nou într-o cameră întunecată, plină cu rafturi pe care erau aranjate sfere de sticlă pline de praf.
Se dusese direct la rândul numărul nouăzeci şi nouă, o luase la dreapta şi fugise de-a lungul lui… probabil că atunci gândise cu voce tare… puţin mai încolo… pentru că simţea că jumătatea sa reală se străduia să se trezească… iar înainte să fi ajuns la capătul şirului, se trezise iar întins în pat, holbându-se la pânza baldachinului.
— Încerci să îţi blochezi mintea, nu-i aşa? zise Hermione, uitându-se fix la Harry. Continui cu Occlumanţia?
— Sigur că da, spuse Harry, prefăcându-se jignit de această întrebare, însă fără să i se uite în ochi.
Era atât de curios faţă de ce se ascundea în acea cameră cu sfere de sticlă pline de praf, încât chiar îşi dorea ca visele să continue.
Problema era că, rămânând mai puţin de o lună până la examene şi fiecare clipă liberă fiind dedicată recapitulării, mintea sa părea atât de plină de informaţii, încât, când se ducea la culcare, îi era foarte greu să adoarmă; iar când adormea, creierul său prea aglomerat îi oferea aproape în fiecare noapte vise idioate despre examene. De asemenea, bănuia că partea aceea a minţii sale — partea care vorbea adeseori cu vocea Hermionei — se simţea foarte vinovată acum, când hoinărea pe holul la capătul căreia se afla uşa neagră, şi căuta să îl trezească înainte să ajungă la destinaţie.
— Ştii, spuse Ron, ale cărui urechi erau încă roşii, dacă Montague nu îşi revine înainte de meciul Viperinilor cu Astropufii, avem şanse să luăm cupa.
— Da, presupun că da, spuse Harry, bucuros să schimbe subiectul.
— Adică, am câştigat o dată, am pierdut o dată… dacă Viperinii pierd în faţa Astropufilor sâmbăta viitoare…
— Da, aşa e, zise Harry, fără să ştie cu ce anume era de acord.
Cho Chang tocmai traversase curtea, hotărâtă să nu privească.
Ultimul meci din sezonul de vâjthaţ, Cercetaşii contra Ochii-de-Şoim, urma să aibă loc în ultimul week-end din mai. Deşi Viperinii fuseseră învinşi la mustaţă de Astropufi la ultimul lor meci, Cercetaşii nu îndrăzneau să creadă în victorie, mai ales din cauza randamentului execrabil al lui Ron ca portar (deşi bineînţeles că nu i-o spunea nimeni).
— Mai nepriceput de atâta nu pot să fiu, nu-i aşa? le zise el sumbru lui Harry şi Hermione la micul dejun, în dimineaţa dinaintea meciului. Acum nu mai avem nimic de pierdut, nu?
— Ştii, spuse Hermione, în timp ce ea şi Harry se îndreptau spre stadion puţin mai târziu în mijlocul unei mulţimi foarte nerăbdătoare, cred că Ron ar putea să se descurce mai bine fără Fred şi George prin apropiere. Nu prea au avut niciodată încredere în el.
Luna Lovegood îi depăşi, având un şoim viu cocoţat pe creştet.
— Vai, am uitat! spuse Hermione, urmărind cum şoimul dădea din aripi, în timp ce Luna trecea senină pe lângă un grup de Viperini care râdeau şi o arătau cu degetul. O să joace şi Cho, nu-i aşa?
Harry, care uitase de asta, se mulţumi să mormăie.
Găsiră locuri în ultimul rând al tribunelor. Era o zi frumoasă şi senină; Ron nu şi-ar fi putut dori una mai potrivită, iar Harry se trezi sperând, împotriva logicii, ca Ron să nu le dea ocazia Viperinilor să mai scandeze iar refrenul „Weasley e al nostru rege”.